Conţinutul în substanţe minerale a apelor ce ies la lumina zilei reflectă caracteristicile hidrogeologice ale circulaţiei subterane, compoziţia rocilor spălate precum şi durata tranziţiei.
La o circulaţie îndelungată a apei prin fisurile subterane se îmbogăţeşte şi conţinutul în substanţe chimice şi minerale.
Temperatura apelor ce ies sub forma izvoarelor este de regulă egală cu temperatura medie anuală a locului respectiv, temperaturile principalelor izvoare din partea nordică a Gorjului variind între 6-8 grade C cu mici variaţii.
Transparenţa apelor subterane ce ies la suprafaţă este în legătură directă cu suspensiile minerale sau organice putând fi cuprinsă de la câţiva centimetri la metri. La izvoarele cu ape puternic mineralizate se pot întâlni depuneri ori cruste de cristale de cele mai diverse forme şi mărimi.
Calcarul, roca ideală
Apa împreună cu bioxidul de carbon din atmosferă şi îmbogăţită cu acizii humici din sol pătrunde în adâncuri. Rezerve de apă deloc neglijabile se pot forma şi prin condensarea vaporilor de apă atmosferici în sistemul de fisuri, lucru ce explică apariţia izvoarelor în zone aride. Fie că sunt dure ori mai puţin dure rocile prezintă cu toate fenomenul de solubilitate. Spaţiile formate prin dizolvare sunt mici dar atât de numeroase încât formează volume considerabile unde pot fi stocate cantităţi impresionante de apă.
Rocile cu cel mai mare potenţial speogenetic sunt calcarele care prezintă o serie de proprietăţi specifice care le fac să fie gazde ideale pentru trasee subterane de circulaţie a apei şi implicit pentru izvoare:
– Sunt solubile în apa încărcată cu bioxid de carbon şi acizii humici existenţi pe căile subterane de circulaţie. Astfel în opinia speologilor este posibil ca în decurs de 1000 ani într-un perimetru calcaros să poată îndepărta calcarul pe o grosime variind între 10 şi 300 mm în funcţie de particularităţile climatice locale.
– Sub acţiunea deformărilor tectonice suferă fisurări şi falieri ce deschid căi noi pentru apele subterane putând genera chiar sisteme de circulaţie a apei carstice pe suprafeţele de calcar.
– Odată formate aceste căi de circulaţie subterană a apei datorită faptului că rezistenţa mecanică relativ bună a calcarelor rezistă timp îndelungat.
– Calcarele au o pondere însemnată în alcătuirea unor perimetre carstice.
Astfel se pot forma adevărate reţele hidrografice atât pe plan orizontal cât şi în profunzime. Vechimea apei dacă îi putem spune aşa, adică perioada de staţionare a acesteia în subteran este determinată de specialişti prin măsurarea raportului dintre hidrogenul component în apă şi izotopul său numit deuteriu care este încorporat în molecula apei în momentul condensării, raport ce se modifică odată cu trecerea timpului în care apele staţionează în subteran.
În România pentru cei aprox. 4500 km2 de calcare erau inventariate după ultimul recensământ circa 10300 cavităţi deci ceva mai mult de două peşteri pe kilometru pătrat.
Izvoarele Carstice deţin supremaţia
Pe mapamond sunt cunoscute câteva izvoare carstice deosebit de puternice. Dintre acestea cele mai importante sunt:
*Izvorul Dunării localizat în munţii Taurus (Turcia) cu un debit între 50-500 mc/ sec.
*Izvorul Vaucluse localizat în regiunea Provence (Franţa ) cu un debit între 30-200mc/ sec.
*Izvorul Silver Spring localizat în Florida (SUA) cu un debit între 40-150mc/sec.
*Izvorul Stella Frire din Italia cu un debit variind între 30 şi 140 mc/sec.
În partea de nord a Gorjului există izvoarele Cernei, cea mai puternică sursă carstică din ţară cu un debit între 3-10 mc/sec ajungând la viituri până la 10 mc/sec, izvoarele Jaleş, Gilciomita şi Izvarna tot în partea nordică cu debite normale de 1-1,5 mc/sec. putând ajunge la 3-4 mc/sec în cazul viiturilor.
(Va urma)
Mugurel Petrescu
