„Parcă a fost ieri!” – îşi aduse aminte domnul Constantin Burcescu despre acele zile de repaus trăite la începutul lunii septembrie 1952. Ca un pensionar venerabil, venise în satul natal să-și mai vadă locurile în care s-a născut, a crescut și a fost martorul atâtor evenimente, multe neuitate, chiar dacă de atunci s-au scurs zeci de ani.
Acum, de casa părintească avea grijă Lory, sora lui mai mică, pensionară, trecută și ea de a doua tinerețe, mamă a doi copii și bunică a tot atâți nepoți. Băieții o făcuseră soacră de două ori și erau duși la casele lor în orașele unde aveau serviciul. Din când în când mai veneau doar în concediu, la câte o sărbătoare a satului sau a familiei, care îi aduna pe toți laolaltă. Deși nu divorțase, bărbat nu mai avea. Individul o părăsise pentru alta, iar plecarea lui nu era regretată de nimeni.
De data aceasta, el, fratele cel mare, venise cu soția să zăbovească mai multe zile. Vremea se mai răcorise, ploile se retrăseseră în munți, timpul era frumos, iar surioara lui îl pierdea din ochi.
…Soarele se ridicase deasupra satului și, deși era luna iulie, dogoreala nu mai era amenințătoare. După micul dejun, la masa așezată în bătătura casei sub corcodușul cu fructele în pârgă, sorbea dintr-o ceașcă din porțelan chinezesc, un lichid cu pretenții de cafea. N-avea cui reproșa ceva despre calitatea ei îndoielnică, fiindcă el o adusese. Cele două cumnate, soția și sora, discutau despre toate. Grăbite, se ridicaseră de la masă și plecaseră, …că mai aveau și treabă de făcut. Erau prin grădina din spatele casei să adune zarzavaturile trebuincioase la prepararea mâncării pentru masa de prânz: ciorbă de găină și varză călită, garnisite cu carne de cocoș. Ca-ntre femei, care nu se văzuseră de multă vreme, sporovăiau tot timpul; puneau țara la cale, lăsându-l pe Costică mai mult singur lângă paharul cu vin și ceașca aproape plină, bună/rea, dar se numea cafea.
Vremurile se schimbaseră, satul nu mai era ca altădată când colcăia de lume. De când pământul le fusese luat de CAP-uri cei de vârsta lui și urmașii lor, țărani sadea, plecaseră care încotro, să-și găsească de lucru pe șantierele înființate pentru asigurarea locurilor de muncă, garanție a traiului populației aptă de muncă. După armată, care-l făcuse om bun de însurat, Costică se căsătorise cu Lizica, terminase facultatea la f.f, și a lucrat ca inginer petrolist până cu doi ani în urmă, când a fost pensionat. Privind cu nostalgie la fructele atârnate deasupra lui, gândurile îi evadară în vremea când își ajuta mama să le facă rachiu – tatăl murise – și se atârnară de povestea vieții Cătălinii lui Muie, nașa cum îi zicea el, care locuia în casa delavale de a lor, acum rămasă părăsită, cu bătătura plină de iarbă și pălămizi. Cătălina, deși era o femeie blajină, a fost o ființă mult bârfită pentru comportarea ei în relațiile cu bărbații. Trăind mai mult singură a avut o existență tumultoasă, dar prea puțin cunoscută în intimitatea ei de lumea satului, fiindcă, niciodată nu s-a jeluit cuiva.
*
…După un an de la încorporare, își aduse aminte Costică, se întorsese acasă, în permisia anuală. Făcea stagiul într-o unitate de geniu. Se scursese o treime din durata de trei ani a serviciului militar obligatoriu, timp în care s-a acomodat greu cu programul cazon. În cazarmă și la instrucţie se combinau noile reguli sovietice impuse, cu cele vechi ale Armatei Române, care, deşi fusese decimată după abdicarea Regelui Mihai şi devenise Armată Populară, în rândul militarilor unele deprinderi, mai mult rele decât bune se mai păstrau. Programul zilnic era atât de încărcat, încât îi sufoca pe tinerii recruţi. Încorporaţi din toată ţara, unii dintre ei erau neștiutori de carte, alţii absolvenţi de şcoli primare şi chiar medii. Din cele 365 de zile ale anului, soldaţii beneficiau numai de 15 zile libere în afara cazărmii, pe care le petreceau în familie sau unde doreau ei. Restul, se desfăşurau la instrucţie în unitate sau la muncă practică, construcţii de drumuri şi poduri. Învoiri cu ora, primeau numai o parte, dumineca și în zilele de Sărbători Naționale.
Costică, aşa cum era alintat de ai lui, revenise acasă, în satul în care s-a născut. Aici îşi petrecea vacanţele şi pe vremea cât a fost elev la liceul din oraşul, cândva reşedinţă de judeţ. Ploile se ostoiseră, căldura nu mai era înăbuşitoare, iar dimineţile îşi deschideau generos perdelele, oferind celor care îl priveau spre desfătare, cerul luminos ca sticla. În casa părintească locuia numai bunica sa, cea care îngrijea gospodăria şi pe soră-sa, fiica cea mică a familiei, pe atunci elevă la şcoala primară, fiinţă zglobie, năstruşnică și afectivă. Văzându-l întors acasă, puştanca era tare fericită. Între ei doi era o diferenţă de opt ani. Legăturile de iubire îi sporeau fetiţei sentimentul de apropriere şi de siguranţă… Simţea că i-a venit protectorul! Nana era acasă! Pe vremea aceea, cu apelativul Nana și matale, se adresau copiii, fraţilor mai mari. Acum, Lory devenită și ea bunică nu i se mai adresa ca-n copilărie cu nană și matale, ci pe nume, Costele! …și bineînțes la persoana doua singular, tu. Și gândurile, prin ceața timpului, îi zburară spre ce-a fost odată. Pentru că băiatului de atunci îi făcea plăcere de a mai merge pe izlazul unde, vara în copilărie, ducea vacile la păscut.
Într-una din dimineţile admirabile, se pregătise pentru această treabă. Când soarele se ridicase de o suliţă, de pe drum, chiar la poarta casei, l-a strigat naşă-sa Cătălina, vecină, cumnată cu naşul său de botez. Erau și rude; bărbatul ei fiind văr al bunicului său dinspre mamă.
Înarmat cu un baston, parcă îl vede și acum, făcut de el din lemn de corn – o amintire – păstrat cu grijă la streaşina şoprului unde sălăşuiau animalele, ca să nu se piardă, el a scos vitele din obor – două vaci, un mânzat, doi viţei – şi împreună cu naşă-sa au mânat turma spre izlaz, locul cu iarbă deasă. În amintirile lui, acelaşi meleag de zbenguială cu prietenii, copii de toate vârstele ai satului, care erau destui. În acel an vara fusese secetoasă. Nici ştiuleţii porumbilor nu crescuseră cum trebuie. Rămânseseră capete de cocoş. După ploile din luna august, natura se schimbase, iarba reînverzise şi vitele o rupeau, înghițind-o cu lăcomie.
Unde iești tu, tinerețe!? …se gândea el acum, cu nostalgie, la vremurile de atunci.
*
– …Şi azi să face cald! Pe mine mă prinsă zăpuşala, îi zise neliniştită naşă-sa Cătălina când vitele se opriseră pentru treaba lor.
– Hai să stăm undeva la o umbră! Acolo sub fagul rotat e mai răcoare, o îndemnă cu voce de bărbat format, copilul de altădată.
În locul acela zăboveau întotdeauna păstorii animalelor. Poziţia era dominantă, bună de supraveghere. Copacul avea coroana bogată, cu frunze dese, de nu i se vedeau ramurile şi razele soarelui cu greu se strecurau printre ele.
– Poate „Ale Frumoase!”, plecară la culcare! îşi dădu cu părerea Costică. Când era copil, auzise de la bunica lui, multe basme despre aceste tainice apariţii care fascinau bărbaţii şi le prevesteau lucruri rele. …„Când le auzi cântând să nu te apropii de fagul acela că vei avea de suferit toată viața! îl sfătuia blânda și ocrotitoarea lui mamaie.
…Cu furca prinsă-n brâu şi cu fusul în mână, Cătălina îşi torcea caierul de fuior făcut din cânepa adunată de pe ogor, culeasă fir cu fir prin smulgere din pământ, murată în apa iazului, meliţată şi dărăcită în vara aceea. Era o muncă migăloasă, dar necesară pentru urzeala țesăturilor ce trebuiau lucrate la război în iarna ce urma.
Cu paşi domoli, cei doi păcurari se îndreptară spre umbra aleasă. Vitele flămânde smulgeau fără alegere iarba crudă, mestecând-o sumar şi înghiţind-o cu nesaţ în burdihanele veşnic nesăţioase. Viţeii, ca nişte plozi neastâmpăraţi, cu cozile ridicate, alergau în jurul lor întrecându-se în zbenguieli şi din când în când căutau la ele pentru a mai suge lapte din ugerul golit de curând. Dorinţa lor era zadarnică fiindcă în loc de îngăduinţă, acum erau împinși cu piciorul de maicile lor, pentru ei o atitudine neobişnuită. Motivul? …de acasă, ca să nu mai sugă, pe botişor li se pusese câte un căpici, o curelușe împănată cu piroane, ce aveau vârfurile ieşite în afară, ca să înţepe burta animalelor. Resemnaţi de refuzul vacilor care i-au fătat, o luau din nou la goană în preajma turmei, încercând parcă să uite afrontul neașteptat ce l-au primit.
– Fine, mumă, cum te descurci ’mneta în melitărie? …îl întrebă naşă-sa, care auzise de la omul său, dezertor în Primul Război Mondial, cât este de greu în armată.
Gheorghe al ei, numai prin indulgenţa Mareşalului Averescu, – că a fost considerat redus mintal, a scăpat de condamnarea la moarte. În schimb, a fost osândit la mulţi ani de puşcărie. Împreună cu alţii ca el, au fost pedepsiţi să facă opt ani de muncă silnică. Duşi cu escortă, au ajuns în ocnele de sare, de pe urma cărora căpătase un mare beteşug. De câteva ori pe an îi curgeau şiroaie de sânge din pulpele permanent tumefiate, cu pielea vânătă şi jupuită împovărându-l cu o neputinţă definitivă.
– Naşă Cătălină, te rog nu mă alinta cu dumneata ca pe un străin. Zi-mi ca întotdeauna când mă strigai, Costică! Nu voi uita niciodată că, de câte ori intram în bătătura matale, mă aşezai la masă şi îmi dădeai să mănânc dintr-o străchinuţă zmălţuită, luată atunci de pe poliţa din pivniţă, ca să nu-mi fie silă, că din celelalte mâncau şi oamenii mari. Sau când nu era timpul mesei, ca să nu plec cu mâna goală, te urcai în podul șoprului şi din cuibarul găinilor primeam câte un ou pentru care ziceam Bogdaproste şi de bucurie mergeam tot într-o fugă până acasă să mi-l pună mămica în tigaie.
– Ba, mumă! …că te-ai făcut om şi de acum toate muierile trebuie să să scoale în picioare când treci pe lângă ele, ca să-ţi răspundă la bună zâua.
*
Peste izlaz se lăsase un strop de linişte. Erau numai ei şi vitele. Păsările migratoare plecaseră şi pe el, tânărul de atunci, îl luară gândurile. Un vânticel domol se porni, semn de avertizare că toamna se apropie. Frunzele fagului începură să foşnească trezindu-i în suflet cu zumzetul lor, poveştile despre Iele auzite în copilărie.
– Naşă! …când era flăcău, naşu’ Gheorghe poate a auzit şi le-a văzut vreodată pe „Ale Frumoase”? …îşi dădu cu părerea băiatul ca să-l scuze pe bărbatul neputincios şi s-o consoleze pe femeia care l-a suportat de-atâta vreme să-i fie nevastă.
– Nu, fine! Pe ăsta mumă-sa l-a făcut un nevolnic. De când m-a luat nu l-am auzât niciodată vorbind de aşa ceva. A fost un mutălău şi d’aia lumea l-a poriclit Muie, că nu putea să zâcă nici mumă când era copil. Numai eu ştiu ce-am păţit cu el o viaţă întreagă! Acu’ sânt bătrână! …oftă ea din tot sufletul. Eu am dus-o cu el cum zâce vorba aia care mi să potriveşte ca un jujău pe grumazul porcului că, „cine n-are noroc până în prânz nu-l mai prinde până sara!”
…Între degetele femeii de la mâna dreaptă fusul se învârtea ca o sfârlează, iar cu cele de la mâna stângă smulgea şuviţe din caier, scuipa pe ele pentru a le moleşi, le răsucea şi aduna pe el. După măsură se vedea că-i doldora, până la refuz. Un alt fus alături de un cocoloş de lână flocăită, aştepta în săcuiul agăţat peste umăr, să fie făcut fire de trebuinţă pentru împletirea flanelelor şi ciorapilor de purtat peste iarnă.
Tânărul o privea cu insistenţă, încercând să-i citească de pe faţă gândurile care o copleşiseră. Când era copil, auzise multe vorbe trăncănite de muierile satului despre viaţa învolburată a acestei femei, adusă în casa socrilor. Dar multe lucruri îi erau neclare fiindcă nimeni nu le cunoșteau, doar presupuneau. În văzduh liniştea era la ea acasă. Se mai auzeau doar zbârnăitul cosașilor şi rumegatul ierbii de bovinele aduse la păscut. Cu privirea fixă, Cătălina, femeie în vârstă acum, îşi încreţea pielea frunţii ce părea bântuită de cugetări ascunse. Dintr-o dată se retrăsese în sufletul ei. Tăcând, în ritmul torsului, mişca înainte şi înapoi capul, închizând ritmic ochii, gest ce prevestea că ar vrea să spună ceva. Şi aşa a fost…
*
– Mumă, Costică, acu’ eşti om mare şi poţi pricepe ce vreau să-ţi povestăsc. Poate ai auzit multe vorbe, adevărate or’ ba, puse de lume pe sama mea. Vreau să mă descarc de tot ce am pe suflet, lucru ce-l fac acu’ pentru prima oară în viaţă, că poate ’mneta mă înţălegi. Curând pleci iar la cătănie şi nu să ştie dacă ne mai vedem …că-s muiere bătrână! Ai fost copilu’ al mare al Domnichii şi mi-ai plăcut de cân’ te-a făcut mumă-ta, că şi eu am fost lângă ea în zâua aia. Mai târziu cân’ te făcusăi mărişor şi veneai în bătătura căşii mele, îmi erai tot aşa de drag şi te iubeam ca pe ai mei. Mă rog la Dumnezău să mă erte că pe ei i-am făcut din flori. Dar n-am păcătuit, că aşa am fost îndemnată să-i fac şi popa i-a botezat.
(Va urma)
Ion C. Gociu
