Acum 16 ani, pe 17 martie, pleca pe drumul veşniciei o personalitate emblematică a spiritului zonei Novacilor, profesorul şi omul de teatru Sabin Popescu. Resuscitarea zilelor nefaste ale petrecerii spre locul de veci îmi copleşeşte fiinţa, pentru că am parcurs treptele de elev la ”Liceul Novaci”, apoi profesor şi actor în trupele de teatru pe care le-a format şi regizat.
Bat cu sfială şi emoţie la ”poarta amintirii” şi scrutător prin tunelul timpului. O mare revărsare de lumină mă inundă, apoi un contur distinct şi cunoscut apare pe o scenă, aflată într-o agora în care se mişcă mai multe figuri, cunoscute şi ele. Ca un Vergiliu într-un ”infern” dantesc, în fiecare an, în a treia decadă a lunii martie, profesorul şi artistul Sabin Popescu traversează un scenariu al devenirii, ce capătă noi conotaţii. Încerc să-l văd în câteva ipostaze esenţiale, care l-au fixat în nemurire.
Filosoful antic Socrate spunea că ceea ce are sens în viaţă este ceea ce dă sens vieţii. Într-o ”gramatică a vieţii” există cuvinte cheie precum libertate, adevăr, dreptate, dragoste, prietenie, suflet, iertare pentru că ele dau sens vieţii.
El transferă materialul şi palpabilul în spirit şi inefabil, efemerul în etern, nesemnificativul în peren. Aceste valori reprezintă identitatea noastră. Purtătoare a unor calităţi ce dau sens vieţii, a unor virtuţi care exprimă existenţa umană.
Sorbind din pocalul amintirii, încerc să resuscitez un trecut în care tronează inegalabilul profesor om şi artist, SABIN POPESCU.
Figură emblematică a învăţământului gorjean, şi-a tors firul existenţei într-o mişcare de contopire ingenuă, naturală cu spiritul veacului, iar pe de altă parte, într-o tendinţă a delimitării şi a definirii sinelui.
În căutarea identităţii şi în acomodarea cu statutul de profesor şi om de teatru, a fost mereu fidel sieşi, mutaţiilor de structură în registrul său axiologic cerea exteriorizări diferite în plan actoricesc, ceea ce se poate spune cu certitudine este că domnul SABIN POPESCU se situează în descendenţa interpreţilor comediilor caragialiceşti.
Metamorfozele omului au fost şi în funcţie de matricea socio-ideologică a vremii, adoptând succesiv măşti protectoare pentru a-şi păstra climatul interior, dătător de siguranţa şi de necontestare disponibilităţii artistice.
În oglinzile labirintice ale existenţei sale spirituale, am observat înclinaţii lingvistice, care trădau o căutare a autenticităţii, a încercării de a descoperi peceţile originare, ale semanticii cuvântului.
În contextul, în care a trebuit să răspundă la o comandă a realului, profesorul, omul şi artistul s-au unit într-o lucrare formatoare de sine, într-o triadă ”a fi, a face” şi ”a şti”, ce-a propulsat pe treapta unei scări valorice de referinţă.
Talent nativ, spirit autodidact, conştiinţă artistică şi profesională sunt doar câteva trăsături ale protagonistului teatrului novăcean, de care ne place să ne amintim mereu.
S-ar putea crede că existenţa sa a fost un flux sensibil şi spiritual, dincolo de vicisitudinile şi meandrele cotidiene. Dimpotrivă, a trăit dramele generaţiei sale, dar forma romantică frenetică, în această etapă istorică, aparţine spiritului său mereu juvenil, căutând să se situeze într-o zonă de graţie salvatoare, această forţă aparţinând celor aleşi.
Capacitatea inventivă, vitalitatea personală, întreţineau un tonus liric de invidiat, ce-l făceau să penduleze între iminent şi transcendent, punând bazele unei lumi în care se mişca dezinvolt. A cercetat curios lumea, adaptându-se mai întâi la izvoarele folclorice şi mitologice, grefând tradiţiei notele de modernitate, pe care i-a plăcut să le fredoneze. Cine l-a ascultat recitând poezia ”Focul dragostei dintâi” a lui Vasile Militaru n-a putut să nu observe şi să nu simtă efectele pe care le-a scos întotdeauna prin interpretări fără cusur, ce vizau o arie situată dincolo de pragul îndeobşte admis.
Conştient de valoarea personală, îşi încheia discursul ca un magician, fericit că şi-a vrăjit auditoriul, ca un Orfeu care sileşte Universul să cânte, ca o uriaşă harpă. Spectacolul punerii în relaţie a actorului cu lumea şi textul interpretat devenea mereu altul, într-o dinamică a existenţei angrenate în curgerea heraclitiană.
Cavaler curtenitor, zâmbind afabil, ne pare o nălucă luminoasă, ce pendulează olimpian, de la un capăt la altul al unui arc peste timp, curios să observe ce mai e nou pe la noi. Domnul SABIN POPESCU va rămâne mereu în aristocraţia spirituală a acestor locuri ce şi-au îngemănat deseori sevele, făcând să ţâşnească şuvoaie, întrupate în contururi de referinţă ale spiritului. Va rămâne pentru noi un entuziast, care iubea oamenii la fel de mult ca şi teatrul.
Bucuria lui era de a răspândi bucurie şi voie bună în jurul său.
Se spune că educaţia este nobleţea spiritului şi în ce-l priveşte, rămâne un nobil cu blazon recunoscut şi respectat.
Unde este cunoscută ”arta inutilităţii” la români, când ţăranul artist şi poet din naştere îşi sculpta stâlpii de la casă şi porţile, nu într-un scop pecuniar, ci din dorinţa de a realiza unicul, frumosul care-l definea şi era doar al lui?
Unde este românul rupt din folclor ce-şi făurea o trişcă din lemn proaspăt sau căuta o frunză potrivită pe care îşi strunea aleanul, întru ogoirea sufletului?
Arta este atemporală şi ea a fost realizată de cei aleşi cu har, care au crezut în ea şi în frumosul dincolo de fire, într-un inefabil luminat de spirit, talent, dăruire, simţire, dragoste.
Profesor Dumitru Bondoc, Novaci
