Ioan Maiorescu-210 – O trecere în revistă a vieții lui Ioan Maiorescu

440

Motto: ,,Adesea îți dai multă osteneală să redeștepți lucruri trecute, să reînvii autori de demult, lucrări pe care nimeni nu le mai citește și cărora le dai o sclipire de interes și o părere de viață.” – Sainte-Beuve

A rechema umbra morților, a o invoca în fața prezentului nu e numai un act de pietate, e mai mult: e o răscruce a energiilor postume, e o rezumare, o reculegere și o revizuire a lor.”
Ioan Maiorescu este tatăl lui Titu Maiorescu, cel care avea să devină o personalitate complexă, marcantă a epocii sale, un simbol al culturii românești: critic și teoretician literar, profesor de logică și filozofie, om politic și gazetar, moralist, un ,,Boileau român, înarmat cu principii directoare, animat și de polemică, născut într-o epocă de mari scriitori (Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici) și dotat cu un gust sigur, ager și cu sentimentul valorilor”, un ,,Boileau întârziat, dar necesar” (Pompiliu Constantinescu).
Adevăratul nume al familiei lui Ioan Maiorescu a fost Trifu, nume purtat pe timpul școlarității și chiar la începutul carierei sale didactice. Numele de Maiorescu, trecut succesiv prin formele: Trifu-Maioreanu, I. Maior, I. Măiorescu și, în final, Ioan Maiorescu, adoptat mai târziu, se explică prin înrudirea lui, prin mamă, cu Petru Maior.
Ioan Maiorescu (Trifu) s-a născut la 28 ianuarie 1811, la Bucerdea-Grânoasă, lângă Blaj, vestitul centru cultural al românilor uniți la origine, fiu de țăran. ,,Eu sunt fiu de profesor, nota Titu Maiorescu, dar tatăl meu, profesorul, era fiu de țăran și eu sunt doar nepot de țăran…”
,,O biografie genuină a lui Ioan Maiorescu demnă de valoarea, erudiția și de meritele lui, afirma George Bariț la moartea lui (1864), numai fiu-său e în stare să o dea românilor”. Într-adevăr, Titu Maiorescu i-a publicat principalele lucrări ale tatălui, dar de biografia sa s-au ocupat alții.
Formația intelectuală a lui Ioan Maiorescu, în mare, nu diferă de a majorității cărturarilor ardeleni. Școala primară a urmat-o în satul lui, continuând studiile la Gimnaziul românesc de la Blaj, apoi la Colegiul piarist din Cluj. Episcopul Oradei, Samuel Vulcan, rudă după mamă, îl trimite la Pesta, unde termină teologia, apoi episcopul Lemeny îl ajută să meargă la Viena, unde este atras de istorie și filologie, renunțând pentru totdeauna la cariera preoțească, pentru care, probabil, nu avea vocație.
În august 1936, Ioan Maiorescu trece Carpații, așa cum o făcuseră Lazăr și alți cărturari ardeleni, pentru o carieră didactică într-o țară liberă, ,,ca să răsuflu un aer național și să arunc și eu o pietricică la edificiul regenerării”. Îl găsim mai întâi ca profesor ,,supleant” la Școala de la Cerneți, pe atunci, capitala Mehedințului, începând cu 1 octombrie 1836, unde se izbește de greutăți create de oameni și de circumstanțe, luând în răspăr cu spirit critic ,,grozava stricăciune a năravurilor în patria noastră”. În 1837, la recomandarea lui Petrache Poenaru, directorul Eforiei Școalelor, Ioan Maiorescu se transferă la Școala Centrală din Craiova, aflată pe picior de egalitate cu cea din București. Aici se afla alături de mari dascăli, Stancu Căpățâneanu și Grigore Pleșoianu, foști elevi ai lui Ioan Heliade Rădulescu la Școala Sfântul Sava din București, creația nemuritorului Gheorghe Lazăr.
De aici, de la Craiova, trimite o scrisoare prietenului său, George Bariț, la data de 11 februarie 1838, spre a fi publicată în ,,Foaia literară”, cuprinzând o violentă critică la adresa culturii române din Principate, cultură aflată sub influența franceză, considerată de autor ,,un lux grozav derăpănător”.
Galofob, Ioan Maiorescu recunoaște că în țară apăreau mereu reviste și ziare bune, dar că nu erau în fond decât niște simple simulacre: ,,totul e o mască fără creieri”. În articolele lui Ioan Maiorescu se prefigurează celebra formulă ,,forme fără fond” din scrierea fiului său, Titu Maiorescu, ,,În contra direcției de astăzi în cultura română”. Nici învățământul nu scapă de o intensă critică din partea lui Ioan Maiorescu, privind absența unor „profesori învățați sau cel puțin care și-ar îndeplini datoriile de conștiință și o fierbințeală patriotică”. Acest articol a stârnit mare zarvă împotriva ,,calomniatorului”, mai ales din partea corpului didactic, petiția fiind semnată și de Florian Aaron, prietenul și colegul său. Dat în judecată și amenințat cu destituirea, Ioan Maiorescu este nevoit să semneze o retractare, obligat s-o publice în ,,Foaia literară”. Rugând Eforia să-l ierte ,,și să primească această adevărată căire”, este reprimit ca profesor la Școala Centrală din Craiova. Cu toate acestea, el va continua să trimită scrisori tainice lui George Bariț despre ,,stricăciunea moravurilor” din țară.
Destituit din funcțiile sale de profesor și inspector la Craiova, trece în Transilvania sa natală, la Brașov, pentru un scurt popas, primit în casa cumnatului său, protopopul I. Popasu. Apoi este chemat ca profesor la Seminarul de la Socola (1842-1843) și la Academia Mihăileană, sub vechiul său nume, I. Maior. Cu sprijinul domnitorului Gheorghe Bibescu, la 13 august 1843, Eforia Școalelor din București îl numește din nou la vechiul său post de profesor al Școlii Centrale din Craiova. El luptă ca ,,un desperat” pentru introducerea limbii române în învățământ, împotriva limbii franceze, pe care o cereau boierii locului, precum și cei de la Iași. Era aprig apărător al clasicismului, susținând importanța studiului limbii latine. În 1847 este numit revizor (inspector) al școlilor din Oltenia.

În 1848 se alătură mișcării revoluționare prin mijlocirea lui Gheorghe Magheru, prietenul lui, originar, prin strămoși, tot din Ardeal. În curtea Școlii Centrale din Craiova, viitorul Colegiu Național ,,Carol I”, urcat într-un dud, Ioan Maiorescu dă citire Proclamației de la Izlaz. Erau prezenți și membri ai familiei: Maria, soția sa, și cei doi copii: Emilia și Titu. După înăbușirea revoluției, Ioan Maiorescu este îndepărtat din învățământ și părăsește Craiova cu toată familia, rătăcind prin păduri. Înșelat de așteptările sale, pe bună dreptate, Ioan Maiorescu afirma: ,,În Ardeal, pământul nașterii, mă caută maghiarii să mă prindă, în România nu vor să-mi dea patrie, din Moldova am lăpădat postul și onoarea ce mi-a fost dată în anul 1842-1843…, eu, în toată România mea, n-am patrie”. După reprimarea revoluției, se dedică problemei ardelene. După o scurtă misiune la Sibiu, Ioan Maiorescu este trimis de căuzași (revoluționari) ca agent pe lângă Adunarea Națională a Confederației germane din Frankfurt. Dacă în privința culturală și istorică era ,,un daco-roman” politic, pentru dezvoltarea țării noastre nu vedea altă soluție decât alăturarea de germani. Chiar se gândea să propună ca Bucovina, Moldova, Țara Românească și Transilvania să se unească într-un singur regat al României, cu un prinț austriac, sub protecția Germaniei, cu scopul de a deveni o stavilă panslavismului.
Între 1850-1857 primește un post de translator în Ministerul Justiției din Viena. Cu sprijinul financiar al lui Barbu Știrbei, Ioan Maiorescu face o călătorie documentară în Istria, în vara lui 1857 (22 iunie-22 iulie) și astfel efectuează prima anchetă lingvistică privind acest dialect. Pe baza acestor studii, scrie ,,Itinerar în Istria” și ,,Vocabularul istriano-român”, publicate prin grija fiului său.
Înapoiat în țară în 1859, este din nou expulzat de vechiul său dușman, Alexandru Ghica, ajuns caimacam, neputând reveni în țară decât după unire, la 1 septembrie 1859, ca profesor de istorie critică și statistică la Sfântul Sava din București și director la Eforia Instrucției Publice. Când Alexandru Odobescu a înființat în 1863 Școala Superioară de Litere, ,,embrionul universității actuale”, Ioan Maiorescu este numit printre profesori. Dezamăgit de atâtea nedreptăți, amărât și bolnav de ficat, boala îl răpune în august 1864, la numai 53 de ani. Este înmormântat la Cimitirul ,,Belu” din București, în absența fiului său, Titu Maiorescu, aflat la Iași. După unele afirmații (Zigu Ornea), incerte, fiul său nu și-a iubit tatăl.
Privind odihna veșnică, dorința lui Ioan Maiorescu a fost cu totul alta. Într-o scrisoare trimisă vornicului Gheorghe Otetelișanu, în 1842, iată ce spunea: ,,Îmi vine foarte greu să mă despart de o țară în care am fost hotărât să mă îngrop; inima nu se poate dezlipi și aș dori ca, cel puțin, cenușa mea să se odihnească la Craiova, mai cu seamă acum, când i se deschide un viitor așa de frumos”. (Apud ,,Cărturarii trecutului oltean”, de preot I. Popescu-Cilieni” – ,,Oltenia”, ,,Scrisul Românesc, Fundația-Editura”, Craiova, 2008. Asta înseamnă că legăturile sufletești ale lui Ioan Maiorescu cu Craiova și Oltenia au fost deosebit de puternice.
Pornind de la întrebarea pe care și-o pune A. Maurois: ,,Este școala cheia care deschide porțile bibliotecii?”, Ioan Maiorescu a fost fondatorul bibliotecii la Școala Centrală din Craiova, fiind permanent preocupat de orientarea lecturii elevilor. Lectura, în concepția sa, era absolut necesară, atât pentru elevi, cât și pentru dascăli, ca ,,să-și întărească puterile minții” și ,,să-și înmulțească cunoștințele prin citit”. Formează cercuri de citit și în rândul cadrelor didactice, îndurerat, fiindcă uneori și la aceștia există o lipsă de interes pentru lectură. Dacă în școală au primit instrucție și educație de la alții, biblioteca îi ajută în continuare să și le facă singuri, lucru mult mai important.
,,Orice om primește două feluri de educație: una de la alții și alta, mult mai importantă, pe care și-o face singur”. Gobbon (1737-1796)
A elaborat și primul regulament de organizare a bibliotecii de la Școala Centrală din Craiova, azi Colegiul Național ,,Carol I”.
Teoria „formelor fără fond” și necesitatea studierii culturii clasice greco-latine prefigurate în scrierile sale vor fi preluate de fiul său, Titu Maiorescu. La acestea  se adaugă spiritul critic și darul elocinței. Făcând parte din generația făuritorilor de limbă și de istorie a lui George Bariț, Cipariu, Laurian, a cărturarilor de la Blaj, dar și a celor descălecați peste Carpați, spre a contribui la înălțarea culturală din Principate, Ioan Maiorescu a avut merite deosebite. Spiritul critic, firea de ardelean dârz, ,,rău la răzbunare”, cum îi spunea prietenul său George Bariț, aspru mai întâi cu sine, dar și cu colegii săi, fără a-i menaja când era cazul, toate acestea au condus la  o viață plină de zbucium, fiind mereu prigonit pe nedrept.
Dovedind o rară vocație profesională, Ioan Maiorescu se numără printre personalitățile marcante ale  epocii în care a trăit. Tot ce a întreprins în viața sa s-a produs numai din intenții patriotice. Poate că personalitatea lui Ioan Maiorescu a fost pusă în umbră de celebritatea fiului său, Titu Maiorescu, a cărui autoritate s-a menținut până în zilele noastre, fiind un reper aparte în cultura românească.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here