Invățatul şi înțeleptul dintre scriitorii gorjeni, Vasile Ponea

Ştie cineva, în afara de scriitori şi 60% din familiile lor, ce e viața unui scriitor? Dacă nu sunteți curioşi, pentru sănătatea dumneavoastră mintală, mai ales că nu vreau, prin cuvintele mele, să fac concurență virusului din viața noastră, să nu citiți cuvintele lui Gustave Flauber ce prezintă, în corespondența sa nocturnă cu muza Louise Colette, într-un mod excepțional doar câteva momente, acelea de luptă cu ideea şi de dobândire a ei: uneori nici nu ştiu cum nu mi se rup mâinile de oboseală şi nu mi se desface capul. Duc o viaţă aspră lipsită de orice bucurie din afară, o viaţă în care unica mea susţinere e un fel de furie permanentă ce plânge câteodată de neputinţă, dar nu mă părăseşte nicicând. Am o dragoste frenetică şi perversă pentru lucrul meu. Precum un ascet ce-şi iubeşte ciliciul care-i zgârie trupul. Uneori, când mă simt pustiit cu totul, când expresia mă refuză şi după ce, mâzgălind pagini întregi, îmi dau seama că n-am compus nicio frază, mă prăbuşesc pe divan, rămânând aşa năuc şi împotmolit în propria plictiseală. Mă urăsc şi mă acuz de acest nesăbuit orgoliu ce mă face să alerg după himere. Dar nu e destul decât un sfert de oră şi apare cu totul altceva, inima-mi începe a zvâcni de bucurie. Miercurea trecută am fost nevoit chiar să mă ridic după batistă. Lacrimile-mi curgeau pe obraz. Mă înduioşasem scriind, aveam o plăcere delicioasă, cauzată şi de emoţia gândului ce-mi venise, şi de fraza care o exprima, şi de satisfacţia de a o fi găsit.
Ce a făcut poetul Ponea Vasile să scoată din adâncurile lui, din catacombele tăcerii, în modul acela prezentat mai sus, cuvintele pe care majoritatea oamenilor nu le pot spune?
Stiți unde se duc părinții cu copii care nu vorbesc, să înceapă să silabisească? Tot acolo s-a dus şi înțeleptul Vasile Ponea să îi mai tacă gândurile. S-a dus el să vorbească, şi la Crucea de leac de la Coslogeni,, aceea care s-a făcut chiar uşe de altar. Crucea de piatră vindecătoare care în timp s-a prefăcut pe sine în uşa împărătească de altar ce nu poate fi urnită decât numai cu puterea Domnului? Acolo, lângă crucea ce datează din 1734 de pe vremea domnitorului Constantin Mavrocordat se vindecă şi de muțenie şi de … limbariță. În timp ce era transportată cu un car spre Feteşti, din cauza greutății căruța a cedat în plin câmp iar crucea nu a mai putut fi urnită din loc nici cu cinci perechi de boi. Din clipa în care un copil mut care păştea o turma de oi, atinge crucea şi începe să vorbească, credincioşii au început să o venereze. Se spune că sfânta cruce ar fi crescut din pămțnt şi a fost o perioadă în care a fost legată cu lanțuri pentru a-i opri înălțarea. Din ea izvorăşte mir şi doar cei cu credință îşi află vindecarea lângă ea. A fost comandată de domnitorul Constantin Mavrocordat în cinstea Cuvioasei Paraschiva. Da, s-a dus peste tot şi acolo, la Coslogeni, să-i mai tacă mintea şi să-i mai înceteze gândurile, fiindcă mintea sa frământa ,,doruri vii şi patimi multe,,…şi pentru că nici ducându-se la coslogeni, unde se vindecă şi munții şi limbuții, au fost şi …politicieni credeți? Măcar Putin de-ar fi fost…şi n-a găsit leacul, s-a lăsat năpădit de starea descrisă în chapeau-ul articolului şi …iată cum ne ia şi pe noi în drumeție cu fiecare pas pe care îl face pe tărâmul literaturii şi fiecare are elementul lui de descoperire. Este o drumeţie pe meleagurile prețioase ale înțelepciunii. Şi cum dintr-o drumeţie te întorci cu o satisfacţie în suflet de parcă cine ştie ce minuni ai făcut, aşa îşi doreşte şi autorul, că de aceea aşterne cuvinte, ca drumeţia cititorului prin opera sa să fie încununată de satisfacţii. Asta fiindcă poetul Vasile Ponea, ,,fiu al Gorjului din Vaslui ,,este considerat de mulți drept un călător prin lumea cuvintelor ce a făcut din modestie o trăsătură de identitate şi adresează tuturor chemări de răspândire şi a luminii cuvintelor. Versurile poemelor sale concentrează adesea meditații şi revelați comunicate aforistic, îndeamnă la redescoperirea arhaicului…: Adolescenței niciodată nu-i e noapte. Întâlnirea cu dragostea atotputernică şi reculegere la o masă cioplită de gânduri,/Când la hanul dintre clipe,/se metamorfozează perpetuu… eternități. Aceasta este opera scriitorului Vasile Ponea.
Reflecții pe care nu trebuie să le evităm chiar dacă nu suntem de acord cu toate (nici nu trebuie):
Din respectul reciproc se naşte butaşul omeniei.
Venerez pe învățătorul care-şi iubeşte uneala şi ,,trunchiul cioplit,, .
Are timp să zăbovească timpul: doar prin cultură.
A filozofa despre răbdare e o mare sărbătoare.
Întotdeauna pasiunea (patima) exagerează.
Minciuna răzbate prin timp ca poveste, adevărul ca o lege.
Prin îndoială ne inventăm chinurile, le statornicim şi le adâncim.
Spoiala strălucitoare nu poate să ascundă rugina sufletului.
Muzicantul, oricât ar fi de urât, are o iubită fermecătoare.
Viața este şi atât. De vrei să fie, te implici.
Prefer un ignorant fermecător, decât un savant imposibil.
Omul există nu numai pentru a-şi explica existenâa, ci în primul rând pentru a iubi.
Filzofice le spune scriitorul. Dar dumneavoastră? Iată-le pe unele alese de către noi:
Lacrimile sunt adânci prin taină. Deşi sunt sărate, stropesc atât amărăciunea cât şi fericirea.
Nu moartea ne ucide, ci viața ce-o trăiam.
Prea trăim în fragmente-cineva din noi trăieşte în cap, iar altcineva în corp.
Virtuțile spirituale nu pot fi întâlnite la oamenii duplicitari.
Metafora este o închisoare cu tâlc a ideilor.
Urând pe cei fericiți eşti un bolnav incurabil.
Viața e ca o coală albă pe care trebuie să marchezi sensul.
Întreaga viață pe pământ este un dar şi o îndrăzneală.
Pastelul nocturn este binevenit nu fiindcă reflecțiile autorului aduc coşmaruri în viața noastră ci fiindcă aduc …odihnă: Luna… prinsă în cer se răsfață.
Calea către moarte e presărată cu viața
Dintre toate furtunile ce izbesc omul, cele mai periculoase rămân cele interioare: vorbind cu mine, despre mine, am permanent ceva de obiectat la adresa mea.
Și inimile ,,de piatră,, fac infarct.
În evoluția naturală, omul este cioplitorul propriei statui.
Azi cinstea e o mare îndrăzneală!
Violența e o paralizie a voinței.
,, Ironice,, le zice autorul. Iată câteva: Genul feminin a apărut din teoria contrastelor, numai pentru a se opune genului masculin.
Când se discută despre femei, în general, bărbații sunt foarte guralivi, când se discută despre soțiile lor-amuțesc.
Tăcerea la examene nu poate fi ,, de aur,,.
Omul există nu numai pentru a-şi explica existența, ci în primul rând pentru a iubi.
Din respectul reciproc / se naşte butaşul omeniei.
Criza valorilor îmi pare globalizată, chiar şi a celor sufleteşti. / Spectacolul vijelios al clipelor nu-mi întăreşte credința/ şi mi-e frică de lipsa lui Dumnezeu chiar şi în Catedrale.
Timpul are timp să zăbovească doar prin cultură.
Metafora este o închisoare cu tâlc a ideilor.
Şi pentru că viața e ca o coală albă pe care trebuie să-ți marchezi sensul, sensul poetului-prozator-filozof Vasile Ponea rămâne o pagină aleasă din viața metaforelor, un dar şi o îndrăzneală izvorâte din dor … vreau să vă spun că dorul nu-i nebun/ El e ceva ce mişcă inima.
Înțelepciunea nu se învață la cursuri, /nici nu se poate-mpărți. Dar, dacă există un pământ bun în care înțelepciunea, odată semănată, răsare? Nu ne îndoim că acest pămant este cel din Gorj, un spațiu restrâns (cum spune scriitorul că acolo se poate să reapară înțelepciunea ca un imperativ moral ce nu-şi găseşte locul în politică) iar oamenii de aici ştiu că ea nici nu îmbătrâneşte şi de aceea vor ridica de la bibliotecă înțelepciune din cărțile marelui Vasile Ponea, cu atât mai mult cu cât timpul va adeveri prezicerile sale într-un ,,viitor sugrumat,, : vom avea dări chiar pe anii din groapă, /pe cuiele bătute-n coşciug, /pe crucea ce-ți şade la capăt, / cimitirul deveni-va haiduc. Vor pune impozit pe fire de iarbă /ce încolțesc din al tău trup inert, /căci nu ți-ai plătit nevoile toate, /când încă viai şi erai subiect./ Deci, fi-va mai mică dobânda pe chin, /cu cât te-nvoieşti să trăieşti mai puțin…
Prezicerile scriitorului Vasile Ponea nu sunt prezentate oricum, fiind izvorate dintr-o minte trecută prin şcoli foarte înalte şi sunt mijlocite şi prin talanții dați de Dumnezeu autorului, care i-a înmulțit cu sârg.
Martori suntem noi, tinerii care trebuie să învățăm mult învățăcei în ale scrisului, care nu suntem părtaşi la platitudinea, lehamitea, mahmureala obştească, care nu suntem absorbiți de vid necucernic, confundăm idealurile cu scopurile şi care avem permanent perspectiva interogației şi simtim o criză a propriei responsabilități şi cărora rațiunea nu ni s-a întunecat şi cuvântul nu ni s-a strâmbat şi pentru care ,, omul este suprema metaforă a lui Dumnezeu prin care se realizează miracolul. ,,şi care nu am înmulțit cu încă unul infinitul numar al celor care ,,asteapta pe malul râului ca să se scurgă toata apa,,…sau infinitul celor care ,,cunosc viața dar n-au adresa ei,, dar nu suntem nici ,,narcisistul care nu are concurență,, nici cel care atunci când se întoarce în el face o întoarcere în ,,casa nimănui,, dar recunoaştem, că şi autorul ca ,,toată viața mi-am petrecut-o alături de mine şi încă nu mă cunosc.
Am reținut: pasiunile aprind rațiunea, / dar aceasta nu trebuie să ardă în flăcări; nimicul, aeru, apa, focul, soarele şi moartea/aparțin tuturor, /prin aceasta toți suntem bogați; Alergând prin viață, am căzut de multe ori, /dar nu m-am târât prin ea;
Care este drumul înțelepciunii?
(cautator ) setea de a şti /nu te va umbri; suferind eşti mai atent la cei din jur; la nicio şcoală nu te învață lecția despre fericire; predica prin fapte e mai puternică decât cea prin şiroaie de cuvinte; totuşi-nu confunda învățatul cu înțeleptul, căci cel de-al doilea poate fi şi fără carte; pe cât de simplu este adevărul /pe atțt de complicate sunt căile de a ajunge la el.
Nu fiți convins că este adevărată şi partea a doua a reflecției dumneavoastră: Bătrânețea iubeşte nespus tinerețea. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre tinerețe. Noi vă iubim, poetul nostru înțelept! De la dumneavoastră am aflat şi că Istoria poate fi cosmetizată, dar nu ecologizată.
Ca scriitor am un ideal-să duc cititorul DINCOLO. Ponea Vasile mă asigură că dincolo de dincole, tot EL este.
Fără ideea fundamentală care rezidă în urma lecturii în integrul a celor zece apariții editoriale este că Vasile Ponea e poet în toată puterea cuvântului şi de calibru durabil în eon. E autentic, inteligent, cultivat, dotat cu fantezie şi sensibilitate; intelectual desăvârşit, reflectează, vibrează, îşi acordează lira cu cei din începuturi, ,,rotunjind psaltirea viu şi cuprinzător (poetul Ion Popescu-Brădiceni).
Valsul lui Vasile Ponea ?Da, poetul şi cântă.
Valsul lui Vasile Ponea ,, are o poveste din Edineţ, unde socrul autorului era preot, una din Iaşi fiindcă acolo a fost student autorul Vasile Ponea, din Vaslui, fiindcă acolo s-a născut gorjeanul Vasile Ponea.
Dar poate spune cineva că Vasile Ponea nu este gorjean ? Fiindcă acest om a sfintit locurile şi ca inginer la locul de muncă, şi la Bumbeşti unde a înfiinţat Cenaclul Ion Minulescu, şi la Tg-Jiu de unde ne bucură cu reviste dar are şi copil, şi nepoţi, şi tineri în jurul dumnealui pe care îi ajută şi îi ocroteşte. Îi încurajează că ar scrie sau ar cânta, fiindca Vasile Ponea şi scrie şi cântă…şi transmite… Dorul ,,Valsul lui Vasile Ponea,, are o poveste. Am încercat să v-o lămuresc, dar nu le-am spus-o. Este povestea dorului şi să o spunem:
Dorul mă leagă de ţară,/Dorul mă leagă de sat,
Dorul mă leagă de mamă,/Dorul meu este curat.
Mi-e dor de casa din vale/Şi de hoinăreala prin sat,
Mi-e dor de vecini şi de neamuri,/Mi-e dor de tot ce n-am uitat.
Inima-mi bate sfioasă/La gândul că o să mă-ntorc
Şi din piept ar vrea să iasă/Să-mi spună că n-am uitat tot.
Vreau să vă spun/Că dorul nu-i nebun/El e ceva/Ce mişcă inima/ Vreau să vă spun/Că dorul nu e fum/El e ceva/Ce mişcă inima./Dorul meu este isteţ/Leagă-mă de Edineţ/Dorul meu curge şuvoi/Dor îmi va fi şi de voi/
Dorul meu este poznaş/Lega-mă-va sigur de Iaşi/Dorul meu e printre voi/Nu mi-l puteţi da înapoi.
Despre câte doruri ar putea vorbi poetul Vasile Ponea vom afla vreodată?
M.P.