Între Eseu și Povestire magică* – Țăranii și Țara

524

Îmi cer iertare dacă Țăranul din mine strigă „Nu-ți vinde Pământul Ioane.
Pământul și Țăranii vor salva România.
Pământul a hrănit copiii de mii de ani fără să ceară nimic în schimb.
Și toate basmele acestei lumi nu s-ar fi putut întâmpla dacă n-ar fi existat Pământul.
Ai citit Biblia, Alexandria, Iliada, și câte și mai câte alte cărți.
Pământul le-a suferit pe toate în liniște și nu și-a uitat fiii.
Nu se poate să nu fi fost vreodată la țară dacă ai moștenit o bucată de Pământ.
N-ai fost niciodată în vacanța de Crăciun când Pământul își pune hainele de iarnă și parcă doarme. Când se întorc oamenii de la Nașterea Domnului, grupuri îmbrăcați cu haine de dimie și se invită la o ceașcă de țuică fiartă din casă în casă la caltaboși cu mămăligă.
Ai avut prilejul să te nimerești la țară în ziua de Ignat când tot românul își taie porcul de Crăciun. Să bei o țuică fiartă după ce „Ghiță a fost jertfit”.
Ți-a făcut bunica ta o traistă de lână mai mare decât tine și bunicul o colindă cu care să mergi în Pițărăi prin tot satul după colaci făcuți în casă, după nuci și mere și alte daruri ale Pământului, ai strigat dați-mi un covrig că mor de frig, dați-mi o nucă. Și ai descântat în casele unde te așteptau fetele împreună cu alți Vătafi, Ce-i în casă să trăiască, ce-i afară să izvorască.
Ai fost cu steaua să anunți Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, cu Plugușorul cu patru boi să ari cu plugul și să semeni în plină iarnă așa cum făceau și Dacii mult mai înainte de Burebista ca să crească recolte bogate.
Ai luat o fată de mână și ai intrat în horă să înveți primii doi pași la stânga binișor și alți doi pași la dreapta lor.
Ai sărutat o fată la Poartă noaptea când Luna se uita la voi și când cânta privighetoarea în liliacul înflorit.
Ai furat mere din grădina vecinilor crezând că sunt mai dulci.
Eu le-am trăit pe toate acestea până pe la 18 ani când a trebuit să plec de acasă.
Dar n-am uitat.
N-am uitat primăvara când dădeau urzicile . Și le culegeam. Și bunica mi le făcea în postul Paștelui în ulceaua de lut la un foc de surcele ca să rămână Pădurea celor care vor veni în urma noastră.
N-am uitat drăgăveiul și măcrișul, când dădeau urzicile și drăgăveiul țăranul ieșea din foamete. Mama Floarea, vecina, începea iar să zâmbească și Moșul Ilie se pregătea de primăvară. Cu plugul lui de lemn și cu boii. Niște boi albi și mari. Și asta până a nu da păducelul. Se tăia via pe dealuri. Și cu fiecare zi tot mai verde devenea pădurea. Și se îmbrăca tot satul în flori și mirosea a parfum de corcoduși și cireși pe toate ulițele.
Acești oameni care știau să agonisească cele necesare unui trai decent fără a avea vreunul averi deosebit de mari.
Acești oameni, repet, care știau să stoarcă cele necesare din piatră seacă.
Pe Valea Bistriței își făcuseră varnițe. Ardeau piatra din munte și scoteau varul… din cele mai vechi timpuri. Astfel au putut să-și construiască o casă fiecare din ceea ce le era din belșug la îndemână, piatră și lemn.
Casele se făceau după parcă același desen executat de un unic arhitect Dumnezeu. Nu trebuie să lipsească din nici o casă Odaia bună, Camera de la drum, întotdeauna pentru oaspeți, mereu pregătită cu un pat chiar dacă era din scânduri încărcat cu macaturi alese în război și cu pături de lână bătute în pivele din Arcani. Și poate cu o masă și un scaun.
Era apoi camera de dormit unde stăteam toți ai casei, iarna cam înghesuiți, dormeau în două paturi. Cu masa rotundă, scundă pe trei picioare și cu scaune la fel pentru cei mici și cei mari, câte unul pentru fiecare.
Pe masa aceasta cu trei picioare se punea într-o strachină cel mult două: fasolea gătită în oale de pământ și în alta varza murată sau numai fiartă în zilele de miercuri și vineri, precum și în posturile de peste ani.
Și copiii ca și părinții, înarmați cu linguri de lemn într-o mână și cu bucata de turtă în cealaltă duceau la gură încet, pe rând bucătură cu bucătură ca într-o legendă, dar mai înainte de tatăl sau mama să nu fi rostit rugăciunea.
A treia încăpere era Cunia. De fapt, această Cunie nu era decât o bucătărie de vară adăugată Casei și acoperită cu o polată. De aici nu lipsea zălarul și vatra. În zălar mereu era căldarea cu apă caldă și sub ea ardea focul. Toată vara aici se gătea mâncarea. De obicei bunica era bucătarul.
Mereu ardea pe vatră focul cu cele două oale de lut cu mâncare, la sărbători se tăia câte o găină, dar la unii mai rar.
Și turta, nelipsita turtă din mălai, făină obținută la Morile de apă care nu lipseau din nici-un sat.
Turta se cocea în țăst, cât roata carului care să ajungă pentru cel puțin două zile. Țăstul era făcut din fontă, mare și rotund, cât roata carului.
După ce se frământa bine mălaiul cu apă și se punea pe cărpător, dar nu înainte de a se pune dedesubt frunză de varză sau de hrean. Se punea sub țăst rumeniță, s-o mănânci cu gingiile, vorba bunicii.
Puțini erau țăranii care trăiau mai aparte. La noi nu au fost boieri, sau oricum eu nu mi-i aduc aminte.
Tot țăranul trăia simplu și cât mai aproape de țărână. Mâncarea era pregătită din cartofi, fasole și varză, roșii din belșug, castraveți, ardei, fasole verde, drăgăvei sau urzici. Fasolea verde se tăia fideluță și se usca vara astfel se putea mânca toată iarna. Oamenii aceștia înalți și dintr-o bucată ca niște haiduci scoteau hrana din piatră seacă. Puțini erau, mi-ar ajunge degetele de la o mână, aceia care credeau numai în strângerea de averi. Cei mai mulți însă trăiau aproape de natură, în sânul ei.
Mi-amintesc seceta din 1947. Mergeam în clasa întâia. Pe vremea aceea era o bucurie să mergi la școală. Îmi făcuse mama dintr-o bucată de dimie un săcui în care să port abecedarul și aritmetica și tăblița de care era legat condeiul. Să tot fi avut un metru, cu opinci cu tot. Cu cămașa de in albă, până la genunchi și desculț, cu picioarele goale, dar bine răzuite pe la călcâi cu piatra de râu, cu pantaloni scurți din pânză de cânepă.
Învățătorul ne-a pus în genunchi, cu fața spre Răsărit și a spus Tatăl nostru, rugăciunea pe care tata ne-o spunea la masa de prânz.
Și noi eram toți foarte cuminți.. Cuminți și curați ca niște copii. Dar flămânzi, că în anul acela fusese secetă.
Da, îmi amintesc. Încă nu se închiseseră rănile războiului și ne-a lovit seceta. Chiar și poamele din anul 1947 au fost puține. Cine a mai avut ceva gutui sau mere le-a pus în care și a plecat până la Dunăre după grâu sau porumb. Salvarea a venit însă din piatră. Din piatra muntelui, din stâncă, din stei.
Pe Vale Bistriței, câțiva gospodari făcuseră varnițe din calcarul muntelui din care făceau var, var pentru construit case, varul alb care împodobea toți pereții în alb.
Țăranii aceștia nu aveau bani, dar aveau încredere unii în alții și în cuvântul de onoare al munteanului. Și au pus mână de la mână și au cumpărat var pe încredere. La întoarcere ne despăgubim așa își ziceau ca niște prieteni ce erau.
Așa erau țăranii noștri de aceea îți spun nu vinde Pământul Ioane. Pământul și Țăranii vor salva România.
Brădiceni, 2019
ION CĂPRUCIU
•Am avut șansa – pentru care-i mulțumesc scriitorului total Ion Căpruciu – de a fi primul cititor al prozei de mai sus. Pe care de la început am crezut-o un Eseu, pentru ca mai apoi să mă conving că este o minunată Povestire magică. Ca Poet inimitabil, descoperit la Atelierul literar al celui mai mare Meșter al versului alb Geo Dumitrescu –, cândva Director al revistei România literară, din a cărui Manta se trage Maestrul cuvintelor potrivite în Poezie, dar și în proză – a se vedea cele două volume ale domniei sale intitulate „Amintiri din Casa Amintirilor” – amicul Ion Căpruciu ar fi în fața unei cărți de căpătâi. Și l-aș ruga, așa cum am făcut-o și la telefon, să nu mai întârzie. Să purceadă la scris un fel de „Amintiri din copilărie” \le lui Ion Creangă. Desigur, în varianta gorjenească. Cu vremurile grele, dar magice ale prunciei sale în Brădicenii sfârșitului de veac XX(Ion Predoșanu)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here