Dacă ne aplecăm cu atenție gândurile asupra marilor personalități ale istoriei, vom constata că multe din ele sunt și rodul vremurilor în care au trăit. Așa a fost și Mihai Viteazul, rod al poporului în care s-a născut, dar și al împrejurărilor care i-au schimbat viața și aveau să-l conducă pe traiectorii de nebănuit.
În multe privințe, destinul său seamănă cu cel al lui Tudor Vladimirescu, un alt deschizător de drumuri în istoria noastră milenară, și el fruct al vremurilor în care a trăit. De altfel, în anumite privințe, îi va continua opera nepieritoare, unindu-și definitiv destinul cu cel al marilor martiri ai neamului românesc. Putem afirma pe bună dreptate că prin ideile și faptele lor mărețe cei doi mari eroi au deschis zorii făuririi României moderne prin devenirea ei ca stat unitar și independent.
Amândoi au fost olteni și s-au format în Craiova, unde au trăit cea mai mare parte a tinereții. amândoi au crescut doar cu mamă; tatăl lui Tudor a murit pe când acesta era mic, cel al lui Mihai nu este cunoscut. Unii îl socotesc nejustificat drept tată al său pe fostul voievod al Țării Românești, Pătrașcu cel Bun, care a murit cu un an înainte de a se naște Mihai Viteazul.
Pentru ca lucrurile să nu se oprească aici, în tinerețe, ambii mari eroi ai neamului nostru au luat-o pe drumul negustoriei, îndeletnicire care cerea iscusință, și i-a ajutat să străbată drumuri și să cunoască oameni, să afle astfel umilințele pe care le îndura poporul. Realitățile crude prin care trecea țara i-a făcut să se revolte și să înțeleagă că trebuie schimbat ceva, căutând prilejul să se implice ei înșiși în fruntea luptei pentru libertate, pentru mântuirea neamului românesc. Tudor l-a găsit atunci când a fost însărcinat de boieri să adune oaste pentru a-i ajuta pe eteriști să treacă Dunărea și să ajungă în Grecia. Odată ce a avut poporul de partea lui, Marele Pandur a înțeles că acesta este momentul așteptat pentru a-și împlini fatumul pentru care se simți chemat. Asemenea lui, tânărul Mihai, care a dus o viață obișnuită, ajungând ca și Tudor la vârsta maturității, va fi propulsat de un complot al unor mari boieri din Țara Românească urzit împotriva Voievodului Alexandru cel Rău, cunoscut pentru cruzimea sa și birurile de nesuportat pe care le-a pus pe popor. Că a fost sau nu implicat și el în acea conspirație nu se știe, cert este că s-a aflat printre cei arestați. O frumoasă legendă populară povestește de momentul când a fost dus la eșafod, fiind condamnat la moarte pentru că ar fi luat parte la conjurație. Înspăimântat de privirile de arhanghel ale celui ce avea să devină izbăvitorul neamului românesc, gâdele scapă din mână barda cu care voia să-i despice capul și o ia la fugă. Socotind întâmplarea un semn divin, poporul îl ia pe condamnat în brațe și merge cu el înaintea Voievodului, care se vede nevoit să-l ierte. Mihai se întoarce la Craiova, unde de o vreme, la insistențele fratelui mamei sale, a început a se îndeletnici cu politica, fiind acum ban al Olteniei, dar la scurt timp află că se pune din nou problema să fie aruncat în temniță; nemilosul Voievod visa în fiecare noapte intrigi și uneltiri. Lăsându-se condus de soartă, Mihai ia drumul Transilvaniei, unde va sta două săptămâni la curtea voievodului Sigismund Bathory.
Acela a fost momentul care l-a convins că a venit vremea să o ia pe un alt drum. Pentru Mihai a început urcușul propriei Golgote, ziua în care a ales să se ofere pe sine jertfă pentru mântuirea neamului în care s-a născut. Atât Tudor, cât și Mihai știau înlăuntrul lor încă din tinerețe că au fost hărăziți de Dumnezeu pentru o altă treabă în această lume, iar odată ce au pornit pe acea cale au înțeles că au îmbrăcat cămașa morții. Dar acest lucru nu i-a descurajat, ci din contră, i-a îndemnat să meargă până la capăt pentru a-și împlini menirea pentru care s-au născut.
Înarmat cu scrisori de recomandare către marele vizir Sinan Pașa și către Eduard Barton, trimisul reginei Elisabeta a Angliei la Istanbul, care se bucura de mare influență la Poarta Otomană, fostul ban al Craiovei ia drumul pribegiei, oprindu-se la Istanbul, la fratele mamei sale, care era capuchehaia Țării Românești pe lângă sultan.
Demersurile susținătorilor săi se bucură de succes. Împărțind daruri și sume mari de bani, Mihai primește firman de domnie. A fost nevoie de 400.000 galbeni, pe care i-a împrumutat prin mijlocirea unchiului Iane. O sumă enormă la care se adăugau dobânzile uriașe puse de cămătari. Banii erau recuperați tot pe seama norodului împovărat prin nenumărate biruri adăugate de Voievozi, care altfel nu aveau cu ce satisface pretențiile tot mai mari pe zi ce trece ale înalților demnitari otomani. Numai haraciul datorat sultanului a fost crescut de la 8000 la 150.000 de galbeni în mai puțin de un veac. Pe lângă dările obișnuite se adunau cele pentru bir și plocon, grâne și animale care se duceau la Istanbul, cât și altele cerute în plus de sultan pentru susținerea unor campanii militare. Tot mai obraznici pe zi ce trece, turcii nu mai respectau drepturile străvechi ale românilor și începeau să se stabilească pe pământurile lor, construind case, geamii sau meceturi, iar pașalele de la Dunăre făceau dese incursiuni prădând și dând foc satelor, fără să le pese de suferințele poporului. Lor li se adăugau tătarii din Crimeea, supuși și ei Porții otomane.
Mihai avea 35 de ani când a luat în mâini sabia dreptății. Tudor tocmai trecuse de 40 de ani. Ambii se aflau la anii maturității, o vârstă a chibzuinței și a experienței, care avea să-i ajute în acțiunile pe care le-au întreprins.
În data de 15 octombrie 1593, Mihai își face intrarea în București și urcă pe tronul Țării Românești. Potrivit regulilor otomane, a fost adus de la Istanbul de un capugiu numit de vizir în ziua când a primit, în cadrul unei ceremonii făcută cu mare pompă, firmanul și semnele domniei, două cozi de cal numite de turci tuiuri, sabia și un steag. În același timp, fostului domnitor i s-a trimis firmanul prin care a fost mazilit, acesta fiind luat de trimișii sultanului și dus la Istanbul, unde aștepta hotărârea acestuia.
După învestire, Mihai este miruit ca Domn de Patriarhul de Constantinopol, apoi se pornește spre Țara Românească însoțit de mai mulți călăreți moldoveni care duc steagul și cele două tuiuri. Voievodul refuză să primească o oaste, după cum se obișnuia, spunând că merge între prieteni și nu la dușmani. La fel ca Tudor, își face o intrare discretă în București, mulțumindu-se să intre în Cetate unde era așteptat de dregători.
A doua zi Divanul se adună din nou, moment în care Mihai îi întărește sau îi scoate pe boieri din dregătorii. Pentru a nu fi bănuit de turci de trădare, păstrează în Divan pe dregătorii care aveau opțiuni pro-otomane. 15 octombrie 1593 semnifică ziua când Mihai pornește efectiv pe drumul destinului său, acela care îl va îndrepta spre marele erou care va deveni după ce va înscrie prin faptele lui pagini de neuitat ce vor rămâne spre eternitate în istoria neamului românesc. Prin Mihai Viteazul s-a împlinit visul milenar al tuturor românilor. Pe bună dreptate Nicolae Iorga avea să scrie în „Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc”: Așa a fost acest Mesia războinic al neamului românesc, acest frumos și înfricoșat arhanghel, a cărui sabie strălucește încă viu din adâncul veacurilor trecute.
După ce a urcat pe tron, șansa i-a surâs datorită convocării la Ratisbona în anul următor a unei adunări a principilor Europei de către regele Rudolf al II-lea al Imperiului Roman de Națiune Germană, ca urmare a demersurilor întreprinse de noul papă, Clement al VIII-lea, în vederea organizării unei cruciade antiotomane. La întâlnire iau parte regele Spaniei Filip al II-lea, regele Franței Henric al IV-lea, ducii de Toscana, Mantova și Ferrara, fiind puse bazele unei ligi sfinte care urma să fie condusă de Rudolf al II-lea.
Știind pesemne că și la expedițiile antiotomane din trecut greul l-au dus tot țările române, cruciații au vrut să le atragă și în noile acțiuni pe care și-au propus să le întreprindă, scop în care trimișii lor au mers la Sigismund Bathory din Transilvania și la Aron Vodă în Moldova. Pe Mihai, care avea să ducă greu bătăliilor viitoare cu turcii, l-au evitat, trimisul papei susținând că acesta nu va fi dispus să-i ajute pentru că este înconjurat mai mult de păgâni decât de creștini. O greșeală care ar fi putut avea urmări dacă nu ar fi fost mintea înțeleaptă a Voievodului.
Fiind informat cu ce s-a discutat la această întâlnire, Mihai a luat inițiativa și l-a trimis la Sigismund pe clucerul Radu Buzescu, iar în Moldova pe stolnicul Stroe Buzescu ca să perfecteze o înțelegere cu domnitorul țării. Între primele măsuri pe care le va întreprinde va fi schimbarea vechilor dregători cu boieri care îi erau credincioși și îi știau adevăratele opțiuni. Cei trei voievozi stabilesc să treacă la acțiune în 13 noiembrie, aceasta fiind declanșată simultan atât în Moldova, cât și în Țara Românească.
În ziua stabilită sunt invitați la vistierie toți cămătarii care își cereau zilnic banii și dobânzile uriașe puse pe sumele împrumutate de Voievod pentru a plăti darurile la turci. Odată adunați laolaltă, cămătarii își primesc plata binemeritată, oamenii Voievodului pun foc clădirii iar tunurile lovesc până ce sunt uciși până la unul. În același timp, detașamentul de 2.000 husari trimiși în ajutor de Sigismund se ocupă de cei peste 2.000 de ieniceri aflați în București pentru ca sultanul să se asigure de credința Voievodului; au pierit cu toții împreună cu emirul lor, urmați și de alți turci ce se aflau în capitală.
E greu de descris bucuria românilor care își văd împlinit visul de a fi din nou liberi și de a retrăi faptele de vitejie din vremea lui Ștefan cel Mare și a altor Voievozi care s-au arătat vrednici să-și apere țara și să n-o lase pe mâna păgânilor. Odată ce au scăpat de turcii din București, oștenii, în frunte cu Mihai Viteazul, pornesc spre orașele turcești de la Dunăre pe care le pradă și le dau foc. Și mai îmbărbătați de victoriile obținute, trec Dunărea și fac incursiuni până în munții Balcani, apropiindu-se de Istanbul, provocând spaima păgânilor. Încurajați de exemplul lor, se ridică la luptă și alte popoare oprimate. O ceată formată din sârbi și bulgari atacă garnizoana otomană din Sofia, acțiunile continuând și în prima parte a anului următor.
Așteptându-se la o replică în forță, Mihai a înțeles că are nevoie de ajutorul lui Sigismund, mai ales că acesta l-a înlocuit de pe tronul Moldovei pe fiul lui Alexandru Lăpușneanu, Aron Vodă, punând în loc pe comandantul gărzii sale, hatmanul Ștefan Răzvan, țigan după tată, care nu îi ieșea din cuvânt. În acest scop Mihai a trimis la Alba Iulia o delegație de 12 boieri condusă de mitropolitul Eftimie care, în urma negocierilor, a semnat tratatul de alianță din 20 mai 1595, în temeiul căruia Voievodul Transilvaniei se intitula: Prea luminatul domn Sigismund din mila lui Dumnezeu, principele Transilvaniei, Moldovei și Valahiei transalpine și al sacrului Imperiu roman, domnul părților regatului unguresc și comitele secuilor, domnul nostru preamilostiv.
Indiferent de interpretările unora sau altora, alianța domnilor celor trei țări române sub conducerea Voievodului Transilvaniei a fost prima acțiune de jure de refacere a vechii Dacii în vatra ei milenară. Chiar dacă a fost de scurtă durată, în decembrie 1595 polonii au invadat Moldova și l-au înlocuit pe omul lui Sigismund cu Ieremia Movilă, unite sub același steag, oștile române din cele trei țări de același sânge și neam au înscris pagini de glorie în luptele cu turcii și tătarii care au invadat Țara Românească, conduși de marele vizir Sinan Pașa.
La destrămarea alianței a contribuit în mare măsură firea nestatornică a lui Sigismund care în martie 1599 se retrage pentru a doua oară din poziția de Voievod al Transilvaniei, de astă dată lăsându-l în loc pe vărul său, cardinalul Andrei Bathory, loial mai degrabă Poloniei decât aliaților antiotomani, care voia să-l schimbe pe Mihai cu Simion Movilă, fratele domnului Moldovei.
Ideea de unire a lui Sigismund avea să fie reluată de Mihai Viteazul, care, pentru a reface alianța, a cucerit Transilvania și Moldova, aducându-le din nou laolaltă, de astă dată sub stindardul său. În 21 octombrie 1599 Mihai intră triumfal în Alba Iulia după ce a învins oștile lui Andrei Bathory, fiind recunoscut și de Poartă ca Voievod al Transilvaniei, primind steag de domnie de la sultan. În primăvara anului următor trece Carpații și intră în Moldova. Aici a învins oștile lui Ieremia Movilă, care se refugiază în Polonia. La 1 iunie 1600 a intrat în Iași, unde a primit jurământul de credință al boierilor moldoveni. Din această zi până în 9 august 1601, când cade în capcana întinsă de generalul Basta, Mihai a condus de facto toate cele trei țări românești, intitulându-se în hrisoavele întocmite: Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată țara Moldovei.
De aceea azi suntem chemați să-i păstrăm vie amintirea, să ne adăpăm din izvorul nesecat al faptelor lui de glorie și să ne plecăm smeriți fruntea pe mormântul de la Mănăstirea Dealu pentru a-i aduce un pios omagiu și a-i promite că nu îl vom uita. Pe lespedea de piatră sub care se odihnește capul său cel sfânt s-au scris cuvinte sacre pentru întreaga românime: Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei; cinstitul trupul zace în Câmpia Tordei. Și când l-au ucis nemții anii au fost 7109, în luna lui august 8 zile. Această piatră o-u pus jupan Radu Buzescu și jupânița ego Preda.
Îndemnându-ne să-i respectăm memoria, marele istoric Nicolae Iorga, și el victimă a răuvoitorilor pe altarul jertfelor neamului românesc, ne povățuiește cu multă înțelepciune:A-l uita pe dânsul, acum și întotdeauna, ar fi să ne uităm pe noi înșine, să părăsim menirea noastră. Să-l avem înainte de câte ori gândul ni se înalță mai sus de nevoile mici ale zilei ce trece și caută să sădească în depărtările viitorului. Să aducem însă sufletului său darul muncii noastre cinstite și folositoare. Căci pe aceste două temelii se sprijină mărirea tainică a unui popor: amintirea întotdeauna vie a trecutului și conștiința datoriei, îndeplinite de toți și în fiecare clipă.
Bibliografie
1. Nicolae Bălcescu, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, Editura Minerva București, 1970, 450 pag.
2. N. Iorga, „Evocări istorice”, Editura Minerva București, 1983, 324 pag.
3. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, Editura Științifică și Enciclopedică București, 1976, 324 pag.
Citate
1. N. Iorga, Evocări istorice, Editura Minerva București, 1983, 324 pag., pagina 113.
2. Idem, pag.154.
Andrei Breabăn
