Interviu cu istoricul și OMUL Dumitru Cauc, la împlinirea vârstei de 70 de ani(II)

Damianul, zborul spre paradis…
Eugen Petrescu: Studiile bine făcute, cărțile citite, v-au ajutat în acumularea cunoștințelor istorice. Dar meseria de dascăl cine v-a insuflat-o? Au fost și aici popasuri?
Dumitru Cauc: Clujul mi-a umplut tolba cu învățătură, tot aici întâlnind și pe omul potrivit care mi-a descifrat tainele didacticii și metodicii, acesta fiind Victor Popa, Era pe atunci un profesor cu plete albe, cu voce liniștitoare și blândețe în privire și atitudini numai bune de pus pe rană, iar noi l-am urmat cu credință. Dar până la Everest a fost drum lung, iar popasurile făcute au venit tocmai când era nevoie. Aici îi amintesc pe metodiștii și directorii de școli care m-au asistat la lecții, dovedind sinceritate în analiza acestora, nemenajându-mă când nu era cazul, dându-mi indicații sincere și cultivându-mi credința că eram pe un drum bun. Primii dintre aceștia au fost directorul coordonator de la Sadova, județul Dolj, Nicolae Pătrășcoiu, învățătorii Gheorghe Cristache și Gheorghe Muta din Damianul Sadovei, profesorii Vasile Andrițoiu, Gheorghe Nichifor și Gheorghe Gorun, inspectorii Ion Țucă și Gheorghe Golea, aici, în Gorj, Întâlnirea cu Gheorghe Gorun a fost determinantă. Apoi am învățat de la fiecare coleg mai tânăr sau cu mai multă experiență. Totuși, la Damian, județul Dolj, unde am fost repartizat după absolvire, a început adevăratul urcuș ca dascăl de istorie. Iar „uneltitorii” acestui drum au fost elevii de acolo, care m-au primit cu iubire și a trebuit să le întorc iubirea și ceea ce ei așteptau de la mine – descifrarea tainelor lumii. La rândul meu, la mulți dintre elevi, după stăruința și aptitudinile lor, le-am dat aripi să zboare și sunt mândru de aceasta. Și azi cu cei mai mulți dintre ei comunic și vorbim despre ale vieții taine. Tot la Damian am învățat limba germană cu Stănel Cuna, un fost deținut politic, coleg de școală militară cu Regele Mihai. Alte popasuri pe calea devenirii mele ca dascăl de istorie au fost la Bâlteni, un an și, Valea cu Apă, unde în 1980, m-am așezat locului, cu adevărat un alt loc paradisiac al trăirii mele.
Fără cărți aș fi fost un puf de păpădie în bătaia vântului…
Eugen Petrescu: Pentru mulți intelectuali din Gorj și din Oltenia sunteți cunoscut ca istoric și om de cultură. De când s-a așezat în dumneavoastră „microbul cercetării” și, firesc, al scrierii de carte?
Dumitru Cauc: Au fost mai întâi lecturile multe și bune din anii gimnaziului, liceului și facultății. Ele au fost urmate de achiziționarea de-a lungul anilor a câtorva mii de cărți și reviste. Fără ele, eu, un provincial, aș fi fost un puf de păpădie în bătaia vântului. Ca să suplinesc provincialismul, am fost un frecvent cititor și cercetător în bibliotecile și arhivele din Dolj, Gorj, Mehedinți și Vâlcea. Apoi a fost șansa efectuării practicii în anul III de facultate la Arhivele Naționale din Tg-Jiu, unde l-am întâlnit pe unul din marii oameni de bine – Dan Neguleasa. Domnia sa mi-a dat cheile cercetării științifice, mi-a ușurat accesul la fondurile care nu erau încă studiate, a stârnit microbul cercetării, insuflat la Cluj de Mitică Suciu. La dezvoltarea acestui „microb” a lucrat din plin cunoașterea limbii latine, a unor limbi moderne și a scrierii chirilice, învățată bine la Cluj cu profesorul Nicolae Edroiu. Ca și-n profesia de dascăl, în cercetare au fost mai multe popasuri. Primul a fost participarea la sesiunea de comunicări științifice ale studenților din anul 1976, care avut loc în București, unde am prezentat rezultatul cercetărilor din perioada practicii făcută la arhivele din Tg-Jiu, pe tematică agrară. Acolo l-am cunocut pe marele istoric Gheorghe Platon, care mi-a adresat multe întrebări, mi-a făcut sugestii privind continuarea cercetării, acestea fiindu-mi de un mare folos în anii următori. Venind în Gorj, după 1983 am participat cu referate la mai multe simpozioane naționale (Caransebeș, Turnu Măgurele, București). A urmat înscrierea la doctorat în anul 1987, demers nefinalizat atunci datorită decesului tatălui meu adoptiv, dar reluat mai târziu, sub îndrumarea profesorului Ion Pătroiu. Însă cei care au pus cărămizile fundamentale la construcția mea ca cercetător au fost profesorii Dinică Ciobotea și academicianul Florin Constantiniu, dânșii acordându-mi încredere, prietenie și sprijin în acesul la Biblioteca Academiei și Arhivele Naționale din București. Nu pot să nu-i amintesc și pe alți „contributori” la formarea mea ca istoric, între aceștia un loc important avându-l istoricii și colegii mei Vasile Pușcaș și Ioan Aurel Pop, Gheorghe Gorun, Emil Moroianu, Tiberiu Aniniș și Eugen Petrescu de la Râmnicu-Vâlcea. Mai sunt și alții, toți sunt oamenii de bine din viața mea. Sper că și eu le-am dovedit onestitate și prietenie sinceră. În ultimii ani am cunoscut și m-am legat spiritual și de alte mari valori culturale din Gorj și din Oltenia, între aceștia fiind rafinatul om de cultură Ion Popescu-Brădiceni, poetul Lazăr Popescu, criticul literar Nelu Trancău, profesorul de limba și literatura română Constantin Ungureanu, profesorul și poetul Constanti Răducan din Tg-Mureș, istoricii Mite Măneanu, Tudor Rățoi și Romeo Popa din Mehedinți, istoricul și muzeograful Toma Rădulescu din Craiova, istoricii Cezar Avram și Gabriel Croitoru din Craiova, istoricul și arhivistul Dumitru Garoafă din Râmnicu-Vâlcea și desigur, colegii istorici din Gorj: Hadrian Gorun, Gheorghe și Dorina Nichifor, Marcela Mrejeru, Gabriel Sarcină, Valentin Pătrașcu, Valentin Popete, Cornel Șomîcu și mulți alții.
Eugen Petrescu: Din cuvintele dumneavostră reiese că aveți un mare respect și o aleasă considerațiune față de mentorii, colegii și prietenii spirituali. Intenționat am lăsat spre sfârșitul interviului referirea la activitatea dumneavoastră publicistică. Când a început și care sunt lucrările de suflet ale intelectualului Dumitru Cauc? Ce alte proiecte urmează a fi realizate?
Dumitru Cauc: Deși am participat la mai multe activități cultural-științifice înainte de 1989 (simpozioane județene și naționale, conferințe), activitatea mea publicistică a început după acest moment al istoriei noastre contemporane. Și aici am avut prieteni spirituali, care m-au încurajat să așez în pagină cuvântul rostit, aceștia fiind prof. univ. dr. Ionel Bușe, din Craiova, omul de cultură gorjean Ion Cepoi, prof. univ. dr. Dinică Ciobotea și, desigur, după 2016, dumneavoastră. De-a lungul anilor am publicat numeroase articole, eseuri și studii de istorie în presa locală și în reviste precum Litua și Buridava. În ceea ce privește cărțile publicate, acestea au venit după 2010, fiind rodul unor cercetări întinse pe o lungă perioadă de timp. Aici se încadrează „Contribuții la cunoașterea domeniului mănăstiresc din Oltenia”, Monografia comunei Negomir (două ediții), Victor Popescu – simbol al luptei poporului român pentru întregire națională (două ediții), Constantin Cojocaru – notarul martir. Sunt coautor la alte lucrări de istorie și am participat cu studii la realizarea mai multe volume colective, dedicate unor personalități culturale din Oltenia și Centenarului Marii Uniri, toate sub distinsa dumneavoastră coordonare. Sunt bucuros că am devenit membru, din 2016, și am putut colabora foarte bine cu Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălașa” al Filialei Județene „Matei Basarab” Vâlcea din cadrul Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”! De asemenea, am publicat și trei volume de versuri (Rădăcini; În hora lumii; Au adormit stelele în iaz). Desigur, ca orice intelectual logodit cu universul cărților, nu pot sta departe de cuvântul scris, așa că am în faza de finalizare Monografia comunei Fărcășești (2 volume), o lucrare cu caracter autobiografic, dar și didactic, iar ca editor, în vara aceasta, voi înainta spre tipărire o carte despre însemnările din război (Al Doilea Război Mondial) ale poetului Ion Mara. Cu certitudine, dacă sănătatea și împrejurările vieții îmi vor fi favorabile, voi scrie în continuare articole, eseuri, studii.
Eugen Petrescu: Cunoscându-vă bine activitatea, v-aș pune o întrebare mai delicată legată de modul în care ați fost receptat de comunitate, nu neapărat de autoritățile vremelnice. În toți acești ani, s-a simțit apreciat profesorul și omul de cultură Dumitru Cauc?
Dumitru Cauc: Având ca prim dascăl pe tatăl meu adoptiv, care mi-a cultivat sentimentul datoriei și al rușinii față de faptele proprii, înțelegând viața ca pe o dăruire în slujba semenilor, în cazul meu, a miilor de elevi cărora le-am brăzdat ogorul minții, nu m-am gândit niciodată la onoruri, iar dacă au venit, le-am primit cu smerenie fiind sigur că ar fi fost poate mulți alții la fel de îndrituiți să le primească. Ca să nu ocolesc întrebarea dumneavoastră, în primul rând, în toți cei 43 de ani de carieră didactică am primit răsplata iubirii elevilor, cei mai mulți dintre ei înțelegând ceea ce doream să le transmit. Ei vor fi și peste ani „judecătorii”. Apoi, au fost și onoruri din partea celor îndreptățiți să le acorde, dintre care amintesc: „Profesor Evidențiat” (1989), „Inscris de onoare”, acordat de Inspectoratul pentru Cultură al Județului Gorj (1996), Diplomă de onoare, acordată de Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Judeșeană „Frații Buzești” Dolj (2016), Premiul „Constantin C. Giurescu”, al Societății de Științe Istorice din România (2017), Cetățean de Onoare al comunei Fărcășești (2018), Diplomă de excelență, acordată de Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” (2018). Cea mai mare onoare a fost însă să fiu dascăl cu vocație, devotament și iubire, răsplătind prin asta efortul mentorilor mei spirituali și al părinților!
Sunt o carte scrisă-n tihnă…
Eugen Petrescu: În finalul interviului, adresez o ultimă întrebare OMULUI Dumitru Cauc. Care dintre valorile dumneavoastră morale, care vă reprezintă, n-au fost obiect de troc de-a lungul vieții?
Dumitru Cauc: Ca și alți oameni, am fost și eu o carte scrisă în tihnă de mine și de alți semeni cu care m-am întâlnit în hațișul vieții, Dumnezeu binecuvântând-o. Ca să răzbat prin acesta a fost nevoie de șansă, de ocrotirea lui Dumnezeu și de voința de a reuși pentru a nu-mi dezamăgi părinții, binefăcătorii și prietenii. M-am prins în hora lumii, dar am păstrat cu sfințenie credința în Dumnezeu, cinstea (mi-am recunoscut întotdeauna greșelile), munca, cumpătarea, adevărul, prietenia, recunoștința, iubirea, stima de sine și respectul față de semenii de azi și de ieri. Desigur am avut și eu căderile mele pe care mi le-am asumat cu onestitate. Iar în fața vânturilor am avut ajutorul familiei și al prietenilor adevărați. Cât mă privește, prin prisma acestor coordonate, întotdeauna am căutat și am văzut doar binele din fiecare om.
Eugen Petrescu: Vă mulțumesc pentru că m-ați lăsat să pătrund în sufletul dumneavoastră, la ceas aniversar, și vă urez ani mulți cu sănătate și putere de muncă pentru a da noi și multe roade bune pe ogorul culturii!
Dumitru Cauc: Vă mulțumesc mult pentru prietenia și sprijinul dumneavoastră, urându-vă la fel ani mulți cu sănătate și cât mai multe realizări pe ogorul atât de fertil al culturii noastre naționale.
(Interviu realizat de Eugen Petrescu, director coordonator programe și cercetător la Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălașa” al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”)