Întâlnirea cu aproapele nostru: Î.P.S. Teofan – Provocarea cea mare: să fii om în lume şi om al lui Dumnezeu

260

Schimbarea la faţă

Î.P.S. Teofan era pe atunci arhiepiscopul Craiovei şi mitropolitul Olteniei. Dar mai înainte de toate se afla la/în vârsta când gândirea şi înţelegerea (gândirea repliată asupra ei însăşi) fac un întreg spiritual. Dinamismul şi reflexivitatea sunt pereche şi fiinţa cade într-un echilibru. Când se adresa tineretului, în spatele dezinvolturii şi al zâmbetului ce le purta cu sine bănuiam dorinţa de comunicare – comunicare – comuniune. Am explicat, iată, un aspect din cugetarea Înalt Preasfinţiei Sale asupra «tinerilor bătrâni» şi asupra ideii de «îmbătrânirea tinerilor».
I.P.B.: Tinerii se opresc la un moment dat din alergare şi se întreabă brusc, în cascadă: „Încotro, unde, cum, de ce alerg?” Şi atunci cunoaşterea exterioară devine lăuntrică şi se cunosc pe ei înşişi, meditează, filosofează.
Î.P.S. Teofan: Tinerii de azi sunt mai bătrâni decât tinerii de altădată, Este un fapt pozitiv, acesta de a fi adult de la o vârstă precoce? Vai, nu. Căci, deoarece copilăria e prelungire a paradisului etern în istorie, această etapă a vieţii devine mai scurtă. Iar Dumnezeu ne-a dat-o ca s-o trăim, dacă se poate, toată viaţa noastră. Nu suntem, noi, fiii lui Dumnezeu?”.
I.P.B.: Aşadar, tânărul devine om al Cetăţii, având responsabilităţi în diverse domenii şi atitudini „politice”. Dar şi-a pierdut, din acea clipă, candoarea, nevinovăţia de altădată.
I.P.B.: „Lăsaţi poruncii să vină la mine!”.
Î.P.S. Teofan: „Pururea tânăr”, nu? Tinereţea, ideal al vieţii creştine. Şi aveţi dreptate. Numai pruncii ajung în împărăţia lui Dumnezeu. Cine are puterea de a ierta unui copil? Cine are forţa lui de a uita atât de repede răul ce i s-a înfăptuit? Cine are oare capacitatea lui de a se uimi de taina, de fiecare taină a vieţii?
I.P.B.: „Poetul”.
Î.P.S. Teofan: Mă aşteptam la un asemenea răspuns. Şi suntem pregătiţi. Benedetto Croce parcă spunea că „ingeniul” se deosebeşte de intelect. La folosirea frecventă a primului s-a ajuns, dacă nu greşim…
I.P.B.: Nu greşiţi deloc…
Î.P.S. Teofan: … mai ales prin influenţa retoricii, concepută încă din antichitate, printre altele, ca formă de cunoaştere uşoară şi plăcută.
I.P.B.: Ne permiteţi o intervenţie?
Î.P.S. Teofan: Domnule doctor, discuţia noastră ia o cale spectaculoasă, însă mărturisim, cu atât mai aproape de finalitatea întreprinderii noastre comune.
I.P.B.: Ingeniul este acea parte a sufletului care fabrică frumosul, este inima opusă spiritului.
Î.P.S. Teofan: Să ne întoarcem la copilărie. Când îl bate mama sa, copilul plânge. Apoi tot în braţele mamei sale caută mângâiere, iertare, nu? Zidul care s-a clădit între oameni trebuie dărâmat. Iubeşte-ţi aproapele Iubindu-ţi aproapele, scapi de dialectica severă a antinomiei. Te transfigurezi. Trăieşti prin această transfigurare o experienţă superioară. Dobândeşti o nouă faţă. Are loc schimbarea ta la faţă. Ne-am pierdut tărâmul dintâi?! Ni-l mai putem pierde! Tânărul nu mai are puterea să exclame când vede un peisaj, iar maturul îl contemplă, pe când bătrânul îl soarbe din ochi, ştiind că-n curând fiinţa se va desfiinţa, va fi chiar acel spaţiu minunat de frumos, pe care-l admiră, nemaiavând trupul său ci trupul naturii, al cărei fiu este.
I.P.B.: Dar când vede un chip frumos?
Î.P.S. Teofan: Cine, copilul sau tânărul?
I.P.B.: Şi unul şi celălalt.
Î.P.S. Teofan: Răspunsul ni-l dăm de unii singuri.
I.P.B.: Eu bravez şi zic: „Ei, şi? Nu-mi pasă!”.
Î.P.S. Teofan: Să răstălmăcim împreună verbul a păsa? Deci a-i păsa cuiva de ceva înseamnă a simţi o nelinişte, a se îngrijora. A nu-mi păsa înseamnă automat a nu mai simţi acea nelinişte, a nu mai fi îngrijorat, ci de a fi împăcat cu sine însuşi, cu lumea, cu aparenţele şi şi esenţele ei, aşadar de a fi fericit. Şi, iată-ne, în „fericiri”. Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor. Adică, cei „curaţi cu duhul”.
I.P.B.: A păsa înseamnă şi a cântări sau a atârna greu, a se lăsa greu peste ceva. A nu-mi păsa înseamnă deci a fi uşor, a fi liber, a fi gata de zbor, a fi pe aproape de îngeri. A nu se lăsa greu peste ceva, a nu strivi, a nu ucide. Lucian Blaga. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Blaga şi-a pierdut greutatea corpului său, e încă un copil. E pur. E spirit pur.
Î.P.S. Teofan: A-ţi păsa de ceva mai înseamnă şi a simţi tu însuţi greutatea unui lucru şi a unei situaţii, a suporta cu greutate ceva neplăcut (latinescul pansare). Dacă nu-mi pasă presupune această atitudine a mea, nu-i aşa? – că mi-am recuperat plăcerea de a trăi, de a mă bucura, de a exista, în pofida oricărei situaţii date, după cum voiesc eu, nu după cum vor alţii.
I.P.B.: Just!
Î.P.S. Teofan: Lumea n-o descriem în toate culorile, dar ele pot fi văzute, cu ochiul omenesc, în stare naturală, doar în curcubeu.
I.P.B.: Iar curcubeul e o apariţie cerească plină de expresivitate, considerată un simbol al manifestării bunăvoinţei divine. Membrana arcuită în formă de curcubeu a ochilor, datorită strălucirii cu irizări, poartă numele de Iris.
Î.P.S. Teofan: Curcubeul în ansamblu mai poate fi interpretat şi ca un simbol al Fecioarei Maria, care în armonia cosmică reconstruită după distrugere, adună cerul şi pământul la un loc.
I.P.B.: Începuserăţi o frază cu descrierea lumii.

Hristosul îşi are locul său oricând

Î.P.S. Teofan: Da. Lumea descrisă colorat presupune în consecinţă o percepere gradată a fiinţării: roşul sângelui, verdele iubirii, albastrul cerului, galbenul belşugului din lanul de grâu, transparenţa bobului de rouă şi a lacrimei. Lacrima – oglinda perfectă în care Dumnezeu îşi vede creaţia, adică se vede pe sine însuşi viu, murind câte puţin cu fiecare fiu care(i) se naşte şi reînviat cu fiecare fiu care (Âi) moare. Totul a devenit foarte rapid. Nimic nu mai e stabil. Ce-a fost ieri nu mai e azi. Ce e azi nu va mai fi mâine. Tânărul din societatea umană de astăzi şi provocările acestei lumi amestecate – faţă în faţă, industrializarea, tehnica de vârf, contribuie la degradarea spiritualităţii, la robotizarea economiei. Să nu se răsfrângă şi asupra omului, negativ fireşte. Experimentăm aproape tot. Gesturi altădată absolut fireşti (fire – eşti – n.m.I.P.B.) sunt acum excepţie. Ca de exemplu datul de pomană. Sau invers. Gesturi altădată miraculoase sunt astăzi banale: femeile rămân însărcinate, nasc mulţi copii.
I.P.B.: Ştim şi noi un exemplu. Altădată, celor în vârstă şi gravidelor li se ofereau, în autobuz, locuri să stea jos. Acum, nimeni nu-şi mai aduce aminte de această tradiţie. V-am adus în derizoriul cotidian, ne pare rău.
Î.P.S. Teofan: Goana după condiţii civilizate e furibundă, maşină la scară, telefoane mobile, sume de bani numărate cu mâini tremurânde de lăcomie şi minţi înfierbântate de câştig ilicit, satanic. Iar la sfârşitul zilei eşti tot atât de agitat, iţele vieţii se complică tot mai mult. Trebuie să-ţi spui atunci: „Nu-mi pasă”.
I.P.B.: “Nu spera şi nu ai teamă / Ce e val ca valul trece,/ De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece!”, Mihai Eminescu, din „Glossă”.
Î.P.S. Teofan: Se inventează nevoi umane pentru a fi satisfăcut prin industria producătoare de bunuri de consum. Se produc noi ispite. Şi-atunci dezideratul creştin e simplificarea vieţii, prin amplificarea interiorităţii ei, prin repotenţarea sufletului originar.
I.P.B.: Consumăm – apropo – foarte multă carne. Ori frumoasa lui Eminescu n-are corp. Suntem nişte păcătoşi. Ucidem pentru a ne hrăni trupul de carne cu carne. Asceza e singura soluţie a sfinţeniei. Supremaţia cărnii înăbuşe spiritul.
Î.P.S. Teofan: Devenind sclavul obiectului, omul şi-a pierdut libertatea. Devenind robul materiei, spiritul a fost încarcerat. Goana după consum, după false plăceri, e fastidioasă. Ne punem întrebarea, mereu, în preajma Sărbătorilor: mai este loc şi pentru Iisus Hristos în această lume în care, în prea multă mişcare? Într-o seară de întâlnire duhovnicească le grăiam unor tineri: elevi, studenţi, absolvenţi ş.a.,: „Fiţi atenţi, dragii mei, societatea română prea începe a fi constituită de alţii. Şi condusă de alţii, însetaţi – nu de cuvântul Domnului – ci de câştig financiar. Singurul nostru câştig este – dimpotrivă – un suflet atras (de) către biserică. Societatea română nu mai e cea constituită din creştini. Şi totuşi, iată, că au trecut 2000 de ani de când Dumnezeu a coborât pe pământ. Hristosul îşi are locul său oricând.
I.P.B.: De ce?
Î.P.S. Teofan: Şi-n biserică sunt oameni şi mai buni, şi mai puţin buni. Preoţii nu sunt extratereştri. Ei sunt produsul acestui popor. De ce se manifestă totuşi încrederea poporului în biserică? Pentru că sfântul Pavel a spus: „Hristos e azi şi-n veci acelaşi”. Biserica şi armata într-un stat au o oarecare stabilitate, reprezintă o axă, ceva fix, solid. Au acelaşi mesaj, care doar se adaptează unei societăţi în mişcare; dar care vrea să asculte cuvântul Evangheliei. Politicienii de astăzi greşesc prin incapacitatea de a-şi schimba mesajul în schimb. Politica nu e o religie; e fenomenul. Religia este esenţa, deci sâmburele politicului, lăcomia umană n-are margini, dar numai biserica este ETERNĂ. De aceea am înţeles valul de tineret care ne înconjoară, ne spală şi pe noi cu spuma de pe creasta valului. Tensiunea tânărului chemat de lume se şterge în biserică, fiinţa se detensionează. Flacăra arderii se purifică, se diafanizează, urcă în Eter. Iar cenzura care rămâne e cristal. Ce simbolizează cristalul?
I.P.B.: În simbolistica creştină, cristalul de stâncă, reflectând lumina Soarelui, dar nerăspândind raze din interior, este un simbol al Fecioarei Maria.
Î.P.S. Teofan: Transparenţa sa este unul din cele mai frumoase exemple de unire a contrariilor: cristalul, deşi material, lasă să se vadă prin el, ca şi cum n-ar fi material. El reprezintă planul intermediar între vizibil şi invizibil. Este simbolul divinaţiei, al înţelepciunii şi al puterilor misterioase, acordate omului. În strânsă legătură cu şarpele curcubeu, cristalele dau omului putinţa de a se ridica la cer. Cristalul este astfel considerat ca o substanţă sacră. El conferă clarviziune. El îi dă omului capacitatea de a zbura. Şi, desigur, vă dăm dreptate: în creştinism lumina care pătrunde în cristal este o imagine tradiţională a Imaculatei Concepţii: Maria este un cristal, iar fiul său: lumina cerească; astfel, El o poate străbate fără însă a o vătăma.
I.P.B.: Deci, de o parte lumea, de cealaltă biserica.
Î.P.S. Teofan: Parc-ar fi două tabere de luptă, una cu alta. Ion Creangă are un proverb: „Poţi să-ndoi nuiaua când (cât) e verde, când e uscată, se rupe”. Deci lumea ar trebui să-i dea educaţia omului când e verde, nu când se usucă. Parcă înadins, politicienii zilelor noastre lansează provocări în rafale către tineri. Oare chiar n-au teamă de răspunsurile lor?
I.P.B.: N-au nici teamă, nici ruşine, Înalt Preasfinţite Teofan.
Î.P.S. Teofan: Noi cunoaştem: proba de foc căleşte firea omenească. Aurul în foc se lămureşte (lamură este – n.m. I.P.B.). Ce-i bun trece proba, ce nu n-o trece. Deci tânărul are două posibilităţi: lumea şi biserica. Lumea îi dă plăcere trupească, bogăţii, putere. E oare de ajuns? Se poate ajunge undeva numai cu ele? E oare suficient ca să fii om în lume, fără să fii al lui Dumnezeu?
I.P.B.: E o provocare prin excelenţă.
Î.P.S. Teofan: E provocarea cea mare! Să fii om în lume şi om al lui Dumnezeu. Cum să împaci aceste două lucruri aparent contradictorii? Tânărul suspină după libertate şi fericire. Bătrânul după Tinereţe şi după nemurire. Tânărul îşi zice: „Fac ce vreau cu mine ca să n-am nici o înlănţuire” (părinţi, Dumnezeu etc.). Dar acest „fac ce vreau cu mine însumi” se transformă în cea mai amară sclavie: la plăcerea trupească, la patimile care te înlănţuie fără drept de apel. Dimpotrivă: dacă patimile devin sclavii mei, devenindu-le stăpân, îmi dobândesc – abia atunci – adevărata libertate. Care e fericirea celui bogat? Când îşi schimbă limuzina des? Când are o nouă bijuterie? Un nou palat? Sfatul nostru este să fim „moderaţi” în toate. Fericirile „reale” ţi le dă numai biserica de una singură. Să puneţi ghilimelele de rigoare la „reale”, căci l-am folosit în stilul lui Mircea Eliade şi-n înţelesul lui.

Despre ispitirile tânărului de astăzi

I.P.B.: Înalt Prea Sfinţia Ta, pildele lui Iisus Hristos conţin o gândire concentrată în veritabile „fiole” cu esenţe rare. Le desfacem, le sorbim conţinutul… Ce se întâmplă atunci?
Î.P.S. Teofan: Noi nu vorbim plastic. Noi ne exprimăm căutarea întrebărilor în necesitatea găsirii unor răspunsuri. Învăţăturile lui Iisus Hristos sunt fundamentale. Ca, de exemplu, fericirile, ori aceea despre comori, ori despre slujirea la doi domni, sau despre paiul şi bârna din ochi.
I.P.B.: Trăim vremuri grele, apocaliptice aproape. Nu ne mai ajutăm unii pe alţii, suntem de un egoism feroce, deci nici vorbă să ne comportăm ca şi păsările cerului, ori ca şi crinii câmpului.
Î.P.S. Teofan: Dacă vrei să ajuţi pe cineva să n-o faci din mândrie, ci din fapta bună. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, ca să fie slăviţi de oameni. Cel căzut între tâlhari poate fi şi el ajutat tot într-ascuns, căci vei fi răsplătit. Ce blândă pace sufletească a avut samariteanul milostiv pe drumul de la Ierusalim spre Ierihon. L-a salvat pe cel pe cale de a fi prădat, nerezolvându-şi problemele persoanele.
I.P.B.: Să reluăm un mai vechi fir al convorbirii noastre: ispitele tânărului de astăzi.
Î.P.S. Teofan: Plăcerea trupească este un idol în faţa căruia se închină aproape întreaga fiinţă umană. Prin educaţia sexuală, tânărul este sensibilizat să cunoască mai devreme voluptatea erosului carnal. Educaţia sexuală în şcoală iarăşi este o cauză care face ca foarte puţine persoane (feminine sau masculine) să-şi păstreze virginitatea până în noaptea nunţii. Se doreşte binele şi se obţine, invers, răul.
I.P.B.: Să presupunem că tânărul a greşit.
Î.P.S. Teofan: Virginitatea poţi să ţi-o pierzi, fecioria poţi să ţi-o recapeţi, prin curăţenie. Continui să mergi în viaţă, dar nu mai păcătuieşti de-aici şi de-acum încolo. Căci Dumnezeu e milostiv şi poţi redeveni curat. Guvernul SUA a alocat bani pentru a-i convinge pe tineri să-şi păstreze fecioria. A continua pe panta răului înseamnă a ne supune blestemului că ne îndreptăm spre o apocalipsă înainte de parousie (de venirea lui Iisus Hristos – n.m. I.P.B).
I.P.B.: Şi-a doua ispitire care ar fi?
Î.P.S. Teofan: Plecarea în străinătate. Comunităţile româneşti din afara ţării, împlinite material, ne ademenesc tinerii. Ei se dezrădăcinează. Dar odată plecaţi trăiesc o mare dramă, dorul de acasă, care este o sete şi o foame interioară de nestins. Este o realitate: oltenii pleacă mai puţini, pleacă mai mulţi moldoveni şi maramureşeni.
I.P.B.: EXISTĂ ŞI O A TREIA ISPITIRE?
Î.P.S. Teofan: Drogurile. Consumul acestora este un cumplit dezastru al umanităţii. Refugiul în halucinaţii este dăunător, alienant, autodistructiv.
I.P.B.: Iertaţi-ne tonul uşor disperat: mai sunt ispitiri din acestea… atât de diavoleşti?
Î.P.S. Teofan: Încercăm împreună să construim un argument, o serie solidă de argumente. Aşadar, să fim revoltaţi de un alt proces nimicitor al neamului românesc: chemarea către secte. Sectantismul nu este o religie. Şi, mai nou, de reapariţia, în România, a sinuciderii. Se sinucid numai cei care sunt disperaţi, nu mai au puterea să îndure nedreptăţile sorţii sau pe cele ale semenilor. Îşi arată colţii un aspect cutremurător: lipsa de sens a vieţii. În aceste condiţii, eu consider politica dăunătoare, antiumană, deci de anatemizat. Şi nu am pregetat în a arunca anatema asupra acestor specimene politice venale, nesătule de bogăţie.
I.P.B.: Să reamintim o parabolă a lui Iisus Hristos: „Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Î.P.S. Teofan: Am fost asprul cu dumneavoastră în debutul discuţiei, dar e momentul să vă lămuresc. Cei care au lăsat toate şi l-au urmat pe Iisus Hristos sunt dintre cei care participă la înnoirea lumii, care vor lua înapoi înmulţit şi vor moşteni viaţa veşnică. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.
I.P.B.: Vă mulţumesc pentru această convorbire, pentru oportunităţile ei. Deci, cei care se sinucid şi-au pierdut credinţa.
Î.P.S. Teofan: Într-o măsură, da. Dacă nu crezi că, după moarte, vei afla viaţa veşnică, aceasta nici nu există. Dacă nu crezi că şi tu vei învia, împărăţia lui Dumnezeu va sărăci până la dispariţie. Credinţa şi învierea sunt absolut succesive şi complementare. Câtă suferinţă e-n sufletul celui care nu crede în înviere. Vă daţi seama: până şi reîntâlnirea cu fiinţa iubită i se refuză, şi-o refuză mai exact.
I.P.B.: Care este rolul bisericii, Înalt Prea Sfinţia Ta? Ce (ne) propune ea? Spre ce provocare (ne) cheamă biserica?
Î.P.S. Teofan: Vom înfiinţa tabere creştine de tineret, unde acesta să-şi manifeste entuziasmul într-o convieţuire ordonată, decentă. Au început să apară asociaţii creştine de tineret. Se derulează programe de voluntariat, de întrajutorare reciprocă. Cine n-a cunoscut toate mârşăviile vieţii rămâne în Calea Lui, dar şi cel abătut de pe Cale poate fi recuperat. Păstorul care are 100 de oi, a rătăcit una şi mai are 99. Dar bucuria lui mai mare este nu că are 99 de oi, ci că a găsit-o pe cea pierdură şi-a reintegrat-o turmei.
I.P.B.: Tânărul are îndoirea vieţii…
Î.P.S. Teofan: Şi disponibilitate pentru jertfă, o sensibilitate încă vie, neîngheţată. Tânărul trebuie să înţeleagă că viaţa de familie e lucrul cel mai de preţ din lume. Fericirea şi libertatea în afara familiei sunt surogate. Vom lupta ca orele de religie în şcoală să-şi reîncetăţenească tradiţia şi eficienţa educativă. Vom lua noi locul afaceriştilor, politicienilor, intelectualilor, al căror rol e azi nefast, pierzându-şi creştinismul.
I.P.B.: În biserică şi prin biserică intri-n circulaţia de iubire a celorlalţi.
Î.P.S. Teofan: Te poţi pierde de unul singur, dar te mântuieşti prin biserică, care nu-i o clădire, ci o mulţime de oameni, o legătură între generaţii. Dreptate au şi cei ce se duc şi cei ce vin. Şi unii şi alţii au şi n-au dreptate. Dumnezeu este legătura între generaţii, între bunic şi nepot. Nepotul îl învaţă pe bătrân inocenţa, iar bătrânul îl duce de mână pe nepot la biserică. Cel din determinare, voinţă, ca manifestări ale vitalităţii este Dumnezeu. Oamenii nu trebuie să se ducă la biserică numai când sunt în criză. Dacă pricina e o decepţie, să nu intre nimeni în mănăstire, căci ochii care nu se văd se uită. Intrarea să fie din prima credinţă, căci te-aşteaptă iluminarea, purificarea, dobândirea cunoaşterii. Şi nu te mai poţi teme de nimic. Eşti în această lume, dar te-ai eliberat de imperativele (păcatele) ei.
Convorbire realizată de Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here