I.P.B.: Poete Spiridon Popescu, pentru mine poezia e ca o pasăre de rouă pe un turn al lacrimii.
S.P.: Dragă Ion Popescu-Brădiceni, trebuie să cad de acord cu tine. Din ce în ce poezia începe să semene mai mult cu o lacrimă şi tot mai puțin cu un turn. Recent, m-am întors de la un festival internaţional de poezie care s-a desfăşurat la Deva; şi acolo, în cadrul unui Simpozion, „Poezia încotro”, mi-am dat seama că cel puţin o jumătate de veac de aici înainte poezia nu va fi altceva decât o lacrimă.
I.P.B.: Dar lacrima e sărată, deci poeţii sunt „sarea pământului”. Benedetto Croce a mizat întreaga lui estetică lingvistică şi literară pe… poetologie.
S.P.: Tot acolo s-a pus şi problema de cum vor arăta cărţile de poezie la sfârşit de mileniu. Un prieten de-al meu, poet foarte bine lansat în lume (e vorba de Robert Şerban) dezamăgit că, vai, în format actual, cărţile de poezie încep să fie din ce în ce tot mai necitite.
I.P.B.: Am găsit undeva că singura şansă a poeţilor ca să-şi facă opera cunoscută este să-şi tipărească această operă pe fundul top-modelelor.
S.P.: Ei, da, în acest mod, vom fi, în sfârşit, şi noi foarte citiţi!
I.P.B.: De acord. Dar şi foarte… „regulaţi” şi „metronomici”.
S.P.: Te referi, desigur, la respectarea tuturor regulilor prozodiei clasice şi moderne!
I.P.B.: Categoric. Nimic licenţios în afirmaţia mea.
S.P.: Redevenind câteva clipe la tonul poetic, dă-mi voie să lansez încă o ipoteză la fel de ispititoare: de ce n-ar fi poezia salvatoarea umanităţii de mâine? Are toate atuurile, toate calităţile… pozitive şi toate virtualităţile necesare acestei „sacre misiuni” – vorba lui Martin Heidegger.
I.P.B.: Ca să izbutească să-şi îndeplinească această misiune, în primul rând poezia ar trebui să fie citită.
S.P.: Nu uitasem. Deci cum putem susţine lucrul acesta când ştii bine că volumele de poezie apar în tiraje foarte reduse, uneori în circa 100 de exemplare, şi, spre disperarea noastră, nici acestea nu reuşesc să dispară din librării (decât, eventual, după foarte mult timp).
I.P.B.: Ca să nu mai vorbim de revistele de cultură, care se găsesc cu foarte multă greutate.
S.P.: Sau nu se găsesc deloc, că nu-ţi vine să mai publici în ele. Mi-a rămas în minte – şi o spun cu mare amărăciune – răspunsul unei vânzătoare de ziare şi de reviste care, întrebată dacă are vreo revistă de cultură, mi-a explicat că „nu ţinem noi aşa ceva!”.
I.P.B.: Deci cum să salveze poezia omenirea, când, de multe ori, poeţii nu mai sunt lecturaţi? Iar poeţii înşişi nu mai depun efortul să se citească reciproc?!
S.P.: Într-adevăr, ai dreptate, poezia e mai puternică decât… bomba atomică; şi dacă am trăi într-o lume normală, ar trebui să nu se mai vorbească despre rachetele nucleare, ci despre „bazele militare înarmate cu versuri de dragoste”.
I.P.B.: Stai, că nu înţeleg antifraza ta!
S.P. O să te dumireşti imediat. Recent s-a descoperit, amice, „particula lui Dumnezeu”, adică aceea ce dă masa materiei din care eşti alcătuit „firimitură cu firimitură” şi „fărâmă cu fărâmă”. Dumnezeu a fost poet când a „scris” lumea, populând-o cu animale şi fiare sălbatice, cu mări de corali şi reptile înfiorătoare.
I.P.B.: Cu siguranţă îl consider pe Dumnezeu primul mare poet al lumii (ca şi Ion Barbu şi Einstein de altfel). După cum bine ştii, poetul, asemenea lui Dumnezeu, este un creator de universuri.
S.P.: Este, prin urmare, tot un demiurg. Iar acest demiurg, ce face dânsul? Dibuie particula care dă naştere materiei cu geniul său. Identifică în propriul sine poetul care ar putea să se tragă chiar din această particulă: poezia primordială.
I.P.B.: Cuvântul încorporat în metaforă stă la temelia… nemuririi.
S.P. Un poem reuşit este însuşi „îngerul păzitor al lui Dumnezeu”. Dumnezeu, în măreţia Lui, are nevoie de poezie mai mult decât noi oamenii. Închipuie-ţi câtă plictiseală ar fi în cerurile sale, unde Viaţa e veşnică, dacă nu ar exista această posibilitate de a-şi mai pierde din când în când vremea conspectând din poemele noastre. N-ar fi exclus să existe chiar în clipa aceasta, în care noi facem acest interviu, îngeri hermeneuţi, cu cărţile noastre în braţe, minunându-se de „Clopotarul” tău sau de vreuna din elegiile mele.
I.P.B.: Care ce/ despre ce grăiesc ele?
S.P. Ele grăiesc că în lume nu există numai Dumnezeul pe care-l ştim ei, îngerii. Ci mai există şi aceşti „dumnezei” care sunt poeţii…
I.P.B.: … precum Dante, Shakespeare, Eminescu, Macedonski. N-ar fi exclus ca ajungând la această „aflare”, îngerii să păcătuiască, desigur conştienţi, tocmai pentru a fi azvârliţi pe pământ…
S.P.: … adică în cerul celorlalţi dumnezei (care-s poeţii, poezia fiind cerul lor).
I.P.B.: Poete, uite, constat că eşti un bun interlocutor. Dă-mi voie să mă pronunţ şi eu: a fi poet presupune totuşi a fi una cu cele trei principii ale existenţei universale: binele, frumosul, adevărul.
S.P.: La care eu adaug pe cel de-al patrulea: libertatea. Căci, dacă libertate nu e, nimic nu e!
I.P.B.: Zicere descendentă din străvechea maximă biblică: dacă dragoste nu e, nimic nu e.
S.P.: Sunt de acord cu tine. Mă pot lăuda că până la această vârstă am citit aproape tot ce-am scris!
I.P.B.: Hai să lăsăm un pic gluma de-o parte.
S.P.: Dintre elementele necesare unui poet actual şi autentic, cel mai important, reiau ideea anterioară, îmi pare a fi libertatea… Altfel, poezia îţi rămâne închisă undeva într-o cuşcă de fier; şi chiar dacă reuşeşti să faci parte din Parlamentul Poeziei, ea tot nu se va putea arăta la cititorii săi decât printre gratii.
I.P.B.: Dar sunt necesare şi primele trei dimensiuni, cu o corectare: că poţi fi un poet admirabil doar dacă îţi asumi libertatea de a le reinterpreta în variantă proprie.
S.P.: A se vedea Baudelaire şi Arghezi, ori Poe şi Baudelaire. Cu o singură condiţie: ca talentul tău să te ajute să scrii despre urât… frumos.
I.P.B.: Încet-încet, dragă Spiridon Popescu, să intrăm în „miezul” Mişcării Literare de la Columna, ajunsă azi o veritabilă „Şcoală de Literatură” în oraşul lui Constantin Brâncuşi.
S.P.: Cred că sintagma cu „Şcoala de Literatură de la Târgu-Jiu” îţi aparţine. Tu ai lansat-o pe piaţa valorilor literaturii de azi (în 1991, în „Literatorul” lui Marin Sorescu şi Nicolae Diaconu). Ai avut, ai, perfectă dreptate. La Târgu-Jiu, chiar există o „şcoală de literatură” oarecum destul de puternică: are poeţi, prozatori, critici şi istorici literari, filosofi, dramaturgi, eseişti şi publicişti. Dintre ei, câteva nume au ajuns de ceva vreme nume naţionale, prin faptul că semnează în cele mai importante reviste literare ale ţării. Nu cred că m-ar putea învinui careva de patriotism local, dacă i-aş aminti în context pe Titu Rădoi, Artur Bădiţa, Ion Cănăvoiu, Adrian Frăţilă, Aurel Antonie, Lazăr Popescu, Ion Cepoi, Zenovie Cârlugea. Şi pe mai tinerii George Drăghescu, Silviu Doinaş Popescu, Roxana Lupescu, Teodora Ciobanu ş.a. prin simplul şi evidentul fapt că unii deja sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România, iar ceilalţi pot intra în această prestigioasă breaslă de creaţie, din care şi noi doi facem parte, oricând.
I.P.B.: Tu din 1998, iar eu din 2020. Dar să lăsăm complimentele reciproce şi să revenim la… esenţe. Ce crezi că îi caracterizează pe columnişti?
S.P.: Cred că, pe columnişti, îi caracterizează o vână argheziană pe de o parte şi o vână brâncuşiană pe de cealaltă parte. Adică poetul gorjean e un Brâncuşi cu o coloană vertebrală veşnic(ă) în picioare. Deşi varii motive au încercat s-o culce la pământ, nu au reuşit şi sper că nu vor reuşi niciodată, spre gloria Gorjului, care, deşi e un judeţ oarecum mic, a reuşit să dea patriei (şi uneori omenirii) destule personalităţi, cu proeminentă afirmare transteritorială.
I.P.B.: Ei, da, şi i-aş evoca în continuarea convorbirii noastre pe Tudor Vladimirescu, George Uscătescu, Gheorghe Grigurcu, Titu Rădoi. Opera lor are o consistenţă epocală şi o influenţă moral-culturală epocală indiscutabilă în orice eon. Iar noi ne-am edificat Școala de Literatură de la Târgu-Jiu pe temeliile construite de ei, ca modele neperisabile.
Convorbire realizată de Ion Popescu-Brădiceni
