Însemnări de scriitor – Ion Popescu-Brădiceni, Ars Poetica Transversalia sau aventurile trans-scriiturii

1126

Din ce în ce mai sigur pe instrumentele sale, un veritabil „om-peniţă” (sintagma îi aparţine lui Flaubert!), ne apare poetul Ion Popescu-Brădiceni în „Serile la Brădiceni”. Aceeaşi mai veche tentă orfică intersectându-se când cu melancolia, în frumoase poeme neoromantice, potenţează căutarea „toposului”, a centrului simbolic (Mircea Eliade), conturând un spaţiu literar propriu, străfulgerat de imaginea Brădicenilor şi a serilor „là-bas”. L-am pus pe acolo în franceză, gândindu-mă la Baudelaire care căuta acest spaţiu într-o zonă exotică sau „anywhere out of the world”…
Mai aproape în multe privinţe de Blaga, Ion Popescu-Brădiceni pare şi el să (re)descopere veşnicia născută la sat. Timpul pare încremenit la marginea dicţiunii poetice: „În Brădicenii mei rămân / suflet al lor nicicând bătrân. / Din Brădicenii mei dau sfoară / că îngerii din cer coboară,/ în Brădicenii mei găsesc / tot ce-i mai viu şi pământesc”,(Ispita). Nimic mai firesc decât ispita de a fi… poet! Această condiţie specifică presupune mai multe probe iniţiatice de trecut, descrierea unora neîncetând să apară: „Poetul intrase în starea Chonyd. / foşnea deasupra-i ispititoare / căci o scălda cu blândeţea străpură / Atotputernicul soare”. Poemul continuă într-o strofă antologică, am putea zice: „Poetul se răsfăţa căutându-şi / calea cea dreaptă, aceea pe care / morţii nu ştiu că sunt morţi / – câmp cu maci în legănare”. Drumul poetului e unui în zig¬zag, el e mereu plecat în căutarea esenţelor. Rostirea capătă gravitate, omul se esenţializează întru lămurire: „Apa cea pură / doar ea să-mi păstreze / această senzaţie / de nemoarte, / Flacăra pură / doar ea să-mi restituie / această imagine a mea, viitoare”. Repetiţia, ca idee, creează bune prilejuri pentru o rostire din ce în ce mai estetică, mai aproape de esenţe: „Eu mă repet, mă tot repet :/ în arbori frunza moare-ncet,..”. Diversitatea rostirii devine un fapt autentic: „îmi construiesc / poemul, / de fiecare dată, / la altă streaşină / de cuvânt”. Scrisul apare uneori ca o consemnare din „jurnalul unui hoinar”, în plus, în aceste momente eul poetic după ce a luat cunoştinţă de sine refuză retragerea, fie ea şi în ipoteză: „Lumina şi nemoartea lui / şi, biet poet, de cum avui / în faţă focurile iar / ştiui, jurnalu-mi de hoinar / să nu-l retrag în ipoteză”. Dornic de paranteze, de punere „de” şi „între” paranteze ca şi filozoful fenomenolog, poetul se vede oprit de chiar… imaginea poetică pe care o creează el însuşi în plin imaginar: „(Aici aş pune-o paranteză; / dar cum s-o pun, când, în Eter, / se scurge piramida-n Cer?)”. Versuri remarcabile, de altfel.
Un fenomen subtil de dematerializare pare la un moment dat să domine universul imaginar al lui Ion Popescu-Brădiceni: „Nu intru-n panică. Absorb /; fluidul unui crin de jar./ Fereastra-şi tânguie-n zadar / rămânerea fără de corp”. O altă viziune poetică depune mărturie pentru neoromantismul amintit, iedera (textul) ameninţă să învăluie soarele (simbolul) spre uimirea cavalerilor medievali care văd întunericul lăsându-se peste cireşii în floare, intervenţia poetului e, pare-se. decisivă: „iedera a învăluit soarele, / Cavalerii-n armuri asistă uimiţi. / S-a făcut întuneric peste cireşii în floare,/ Dar eu sosesc. Ca-n junglă tai şi-mi fac drum./ Nu mai sunt singur. Oastea s-a năpustit / furibundă asupra ereticei iederi”.
În alte situaţii poemul este realizat (insolitat) prin reculegerea la mai multe interogaţii retorice, una mai reuşită decât alta: „Ce poate să-nsemne un vultur / destrămându-se în zbor? (o uşoară reminiscenţă Nichita Stănescu/) Frunza de măceş invidiind frumuseţea pietrei? / Verosimil sălaş a! / Ideii – acest umil greier, / cântând pân’la firească,/ stupida uitare de sine?”.
O frumoasă poezie patriotică – (poate tocmai de asta!) – ne întâmpină în finalul acestui volum. Ea se intitulează chiar „Serile la Brădiceni” şi e povestea unui erou dispărut pe întinderea Rusiei în al doilea război mondial. Realizarea ei artistică e legată de ceea ce s-a mai numit de altfel nenorocul istoriei noastre naţionale.
Cu „Serile la Brădiceni”, Ion Popescu-Brădiceni îşi continuă neabătut traseul său po¬etic din ce în ce mai personal.
Ca şi Arghezi modernul, transmodernul I.P.B., sapă: „Scriitura-i şanţ adânc, / ce-l tot sap supus de ţânc”. Adică, el, de mic copil, a avut intuiţia marelui prefix! Dar poate a fost chiar victimă într-o altă existenţă! Oricum, în prezent, deşi – în realitate persecutat şi ţinut doar conferenţiar universitar –, I.P.B. are alonja sa estetică, alură, zice el, „de atlet, şi fantast, şi boem”. Scriitura e vioaie şi alertă: „că-n Atena s-ar spune: / acest text e-o minune”. Că-aş adăuga eu – nu de mult întors dintr-o excursie în Grecia – zona celor un milion de măslini… Da! E un tărâm transcendent! Arghezian, în tinda-i adastă morţii după transgresarea oglinzii…
Alteori el barbianizează… tot în trans-scriitură: îşi aduce aminte de Helga (la plural Helge)!
Sau, ceva mai încolo, după ce şi fasolea şi via s-au copt, trans-poetul se trezeşte într-o stranie insulă numită: „Eliberarea de Metafizică”.
Maestru Grădinar, cultivator de trandafiri, asfodele, narcişi şi crini, I.P.-B. se trezeşte conversând cu T.S. Eliot, precum Mircea Cărtărescu cu Ginsberg. Vizionar, el are uneori în faţa ochilor imaginea a două lumânări arzând… Ca un yoghin autoritar, el are obligaţia est(etică) de a-şi asuma stări transpersonale! Alteori descoperă neaşteptate armonii: „Roţile-s cioplite-ncet / Să le pot fi, eu, poet”.
E uneori un adevărat vortex spaţio-temporal în unele poeme: Aristotel se întâlneşte cu „nemuritorul Gambeta” şi e gata să se asfixieze agăţat de… cercelul „Afroditei din Brădiceni”!? Reînvie aşadar mitologia în transmodern! Uneori poetul nu ezită să fie deopotrivă jocular şi hâtru: „Am pus pe-o masă şapte mese. / Peste-un bărbat şapte mirese. / Şi fiecare cu-a ei ţâţă / părea că-i, de din Râu, o Fâţă.” (Şapte Mirese)
Poetul imaginează un transpaţiu într-un poem intitulat (cum altfel decât) „Transnatură”: „Nu mai înţeleg nimic din campania agricolă de vară: / nişte îngeri seceră maci pe calea ferată / pentru cei veniţi la ei să le ceară / un elixir miraculos”. Mersul lumii îl debusolează adesea pe protagonistul liric, cititor al Eleaţilor, al lui Kavafis sau al lui Montale. El scrie şi şterge, scrie şi şterge – „Sub cer lacrimă-i lumea” precizează el. Sau: „Cascada trupului meu nu va ucide pe nimeni nicicând”.
Alteori o anumită stranietate pare a caracteriza viziunea poetului: „Păsări ale morţii planau în amiaza aceea / la ora douăsprezece fix”. Oricum, el nu încetează a-şi pune tot felul de întrebări: „Şi din miezul umbrei / Sufletu-mi vibrând / până când ? Şi unde-i / cel dintâi cuvânt?” Dorul nu a încetat nici el să-l viziteze: „Domniţă, de rouă trimisă, / lăcuste şi greieri cărunţi, / iubito, cu trup de narcisă, / mi-e dor de Marile Nunţi.” Ca Eliot poate, în „Ţara pustie”, poetul scrie ca şi cum ar oficia un straniu cult estetic: „Înălţăm spre pomeţii obrajilor / brânduşile toamnei.” Terapie prin cuvinte, scriboterapie poate, căci el este acum, după cum ne-o spune, „discipolul recuperat”…
Lazăr Popescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here