Îndureratul de fiinţă Ion Urda şi „cioburile sale de vitraliu”

309
Signature --- Image by © Royalty-Free/Corbis

În primul rând, Ion Urda e gorjean la obârşie. A descălecat în Hunedoara ca să-şi reîntemeieze destinul ştiinţific (are un doctorat la activ) şi să-şi construiască şi „figura creatoare” (Eugen Negrici) de poet, de editor de revistă („ProVincia Corvina”).
Sunt cel care l-a(m) debutat în „Caietele Columna”, prefaţându-i grupajul. Am rătăcit exemplarul, aşa că o iau, precum Sisif, de la capăt cu impresiile despre opera sa.
Întâlnirile noastre, în compania lui Eugen Evu şi Dumitru Tâlvescu, pe meleagurile hunedoreno-devene, ori în tovărăşia lui Adrian Frăţilă şi Lazăr Popescu, la Cafeneaua hermeneutică din Târgu-Jiu (al cărei patron spiritual sunt de vreun deceniu, neîntrerupt – n.m., I.P.B.) au fost extrem de plăcute şi transtextuale (Roland Barthes) în sens transpersonal.
Antologia lirică „Granit îndurerat” (titlul e inspirat oximoronic şi sublim-absolut – n.m.) se vrea – şi chiar este – una reprezentativă, ilustrată corespunzător de artiştii graficieni Tibor Balasz, Mircea Bâtcă ori de pictoriţa Cristina Mihaela Rădulescu.
Tema fundamentală se autorevelează de-una-singură: îndurerarea de fiinţă şi fiinţarea întru suferinţa jertfei pe altarul Timpului, parşivului, curgând implacabil, heraclitic.
Dintr-un asemenea punct de plecare, reconsiderată retrospectiv, poeziile lui Ion Urda pendulează (vezi „Puntea pe cabluri”) între stări ontice contradictorii. Adică: între melancolie („Melancolică”, „Amurg melancolic”) şi luciditate; între o realitate „post-apocaliptică” şi „galop ireal”; între tăcere şi creaţie; între „circuit închis” şi renaştere; între disperare/zădărnicie şi ascultarea chemării; între inocenţă/emoţie şi cugetare/confesiune.
Că şi-a conturat de-a lungul evoluţiei şi un program estetico-poetic nu-i nici o îndoială. Mi-s un critic cam cusurgiu şi neiertător cu veleitarii aşa că nu macin cuvinte în gol. Căci Ion Urda a învăţat să se autoinventeze autopoietic parţial inspirat parţial meşteşugărindu-şi compoziţiile, ca Arghezi de pildă. Descinde din neoromantismul tardoretoric, se repliază într-un neosimbolism tranzitoriu (vezi „Mărgăritar înflorit”, „Dans”, „Iată de ce-ţi spun…”), se simte confortabil într-un neomodernism de frontieră cu transmodernismul actual (paradigmă contemporană la consacrarea căreia în România am contribuit şi eu – n.m., I.P.B.).
(Re)lectura mea e deci dezinhibată de tirania modelelor fiindcă Ion Urda însuşi se comportă ca un condeier liber, dar inteligent, dezinvolt, dar autocenzurat, demonstrând talent în varii abordări („poeme paradoxiste”, „parodii”, „poeme pentru copii”, „ghicitori”, „cugetări”).
Are nostalgia unui „tărâm interzis” pe care s-a aventurat să vâneze „himera” ori „fantomatice păsări”. Comportamentul e negreşit transmitic, căci poetul, ca şi „Orfeu”, are curajul să recupereze din infernul unui cotidian buimac (vezi „Lacrimi buimace”) „rătăcitoare umbre”, ale căror „vise reîntregite” trebuie traduse, catalizator, în „texte” ca nişte „dalbe ninsori de cuvinte” (imaginea e splendidă).
De altfel care-i nucleul fundamental ale mesajului comunicat de Ion Urda? Speranţa în iubire. Dar a poeticii sale? Un impresionism de avatar trudind la rădăcina cuvintelor. Dar ce-i esenţial în concepţia sa metapoetică? Continuitatea bazată pe „Pasărea Phoenix”? Ori triada transretorică alcătuită, blagian, din joc, iubire şi înţelepciune?
Aşezându-se printre „oamenii focului” (Gaston Bachelard), Ion Urda reiterează, iată, o poetică a focului, al cărei miez rezistent la mode rezidă în vocaţia de a scormoni sub cenuşi arhetipale după scheletele unor străvechi doctrine (eleusinice? pitagoreice? zalmoxiene?, doar poetul ne-ar putea lămuri – n.m., I.P.B.) cărora, dedicându-li-se, modest, nu le vrea decât reînviate de către dânsul „colecţionarul de suflete” (acest poem e „capodopera” antologică a domniei sale – n.m.).
Mai remarc, în continuarea cronicii mele, şi alte poeme precum „Amurg”, „Amurg în septembrie” (începutul e retenabil: „Beţia aceasta / voluptoasă în faţa / adâncului mării, / între ţipete de pescăruşi / agăţate de vânt / seamănă oricum cu / o sete de cuvinte / pulsând între metafore”), „Întoarcere de pe tărâmul interzis”, „Pasărea albastră a infinitului” (deci resuscitată în azur pasărea de foc s-a transformat în pasărea măiastră brâncuşiană – n.m., I.P.B.). Desigur acesta e „desenul” sufletului poetului trecut în nemurire / în transfiinţă.
– un eseostudiu de Ion Popescu-Brădiceni –

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here