Discuţiile pe tema soluţiilor în domeniul învăţământului au intrat într-un punct mort şi la deschiderea dezbaterii publice pe tema Legilor educaţiei. Mai vechea etichetă a preşedintelui Traian Băsescu privind sistemul de învăţământ care „produce diplome şi şomeri pe bandă rulantă” este încă actuală, constituindu-se într-o perfectă radiografie a şcolii româneşti aflată într-un impas real. Ba chiar a fost reluată fără ca preşedintele Băsescu să poată fi contrazis.
Nevoia de reformă în sistemul de învăţământ se resimte la toate nivelele. Nimic nou n-a intervenit în educaţia românească. Mai prin toate judeţele, dar şi prin centrele urbane funcţionează şcoli în clădiri improprii de ani de zile, dotările au rămas şi ele în urmă faţă de pretenţiile mileniului trei, iar acum, pe timp de criză, nu sunt bani suficienţi nici măcar pentru salariile dascălilor nemulţumiţi încă dinaintea alegerilor de mai anul trecut.
Referindu-ne la universităţi, adică la fabricile de „tâmpiţi” care produc „şomeri”, e limpede că de aici pleacă tot răul. În România există, la nivelul anului 2009, vreo 80 de universităţi. Iar în Europa, adică în ţările cu sisteme de învăţământ aşezate pe principii clare, media este de o universitate la un milion de locuitori. Luându-ne după acest calcul, România ar trebui să aibă în jur de 20 universităţi. Fie din cauza vidului legislativ, fie din goana după câştiguri nemuncite şi nemeritate, din 1990 încoace s-au înmulţit universităţile particulare precum ciupercile după ploaie. Nu suntem împotriva acestora, din moment ce însăşi Japonia are mai multe universităţi private decât cele din sectorul de stat. La noi, tradiţia universitară era legată doar de centre vechi, în Iaşi, Cluj, Bucureşti, Timişoara. La care s-au mai adăugat Braşovul, Petroşani, Craiova şi Galaţi înainte de 1989. De prin 1990 încoace, nu doar marele municipiu Sibiu are, pe bună dreptate, învăţământ universitar, dar şi minuscula aşezare Herculane. Iar reşedinţele de judeţ au aproape toate ba universităţi, ba sucursale ale altor universităţi din centre culturale recunoscute.
Universităţile particulare s-au înmulţit, iar numărul studenţilor a crescut înfiorător pentru că a funcţionat defectuos legea pieţei. Mai ales din momentul în care statul a spus că şi universităţile de stat pot şcolariza pe locuri plătite. Inflaţia mare de studenţi plătitori de taxe la stat a crescut şi mai tare numărul studenţilor cu taxe mai mici de la universităţile private.
Iată de ce se impune un sistem mai restrictiv de acreditare a facultăţilor şi universităţilor. Indiferent că se va prelua Codul Educaţiei al ministrului Ecaterina Andronescu, fie că va fi adoptat Codul Miclea. E o chestiune de politică, iar Coaliţia PD-L – PSD ar trebui să pună mai presus interesul şcolii româneşti şi să termine cu fricţiunile. Ieşirea din impasul actual al educaţiei poate fi făcută doar tăind nodul gordian. Nu participarea partidelor la guvernare este importantă, din punctul nostru de vedere, ci acceptarea unor legi clare ale educaţiei.
Ion PREDOŞANU
