Într-o zi de vară (7 iunie), anul 1950, am apărut pe lume, când păsărele mii cântau, cireşele şi merele văratece erau coapte, iar Câmpia Padeşului (numită şi „Câmpia Soarelui”) aştepta să înceapă cositul. Da! Am avut fericirea să mă nasc într-un loc mirific, cu toate formele de relief, în Padeşul unde în 1821 Tudor Vladimirescu şi-a adunat Pandurii, scriind aici o pagină din istoria României. Pe atunci nu ştiam nimic, dar treptat am început să cunosc: familia, casa părintească, curtea, grădina, livada, câmpia, apa Motrului, cu zăvoiul, dealul Băii de Aramă cu pădurile lui etc. În familia Spineanu compusă din bunicii Nicolae şi Elena Spineanu (primii învăţători ai satului) şi părinţii Vladimir şi Stela (profesori), au venit pe lume şi surorile şi fratele: în 1952 – Maria-Magdalena; în 1953 – Vladimir-Bogdan şi în 1955 – Doina. În familia noastră am primit o educaţie aleasă, muncind şi învăţând în acelaşi timp, gospodăria învăţătorului Nicolae Spineanu fiind un exemplu pentru toată comuna Padeş (şapte sate). Mama a fost şi va rămâne icoana copilăriei mele, alături de o icoană foarte veche cu Maica Domnului şi Pruncul, la care mama se ruga adesea. Padeşul copilăriei şi adolescenţei mele nu m-a lăsat să mă rătăcesc pe cărările acestei lumi. Fiecare anotimp mi-a rămas în suflet: iernile cu zăpezi de odinioară, cu toate obiceiurile (Moş Nicolae, colindeţii, Crăciunul, Anul Nou etc. şi peste toate oamenii de zăpadă, săniuşul, bulgăreala şi alte jocuri). Primăverile cu atâta viaţă ce parcă venea din cărţile cu poveşti: topirea zăpezii, colţul verde al ierbii, floricele ce-şi scoteau capul timide, cântec de păsări, cu refren de cuc, stoluri ce veneau la cuib, iar dintre toate fiind ciudăţenia locului o barză care nu pleca nicăieri. Îşi făcuse cuib într-un stâlp de telegraf şi îşi petrecea iarna la Padeş. Verile cu tot alaiul de fructe timpurii şi mai puţin timpurii, cu albine ce începeau să zumzăie de primăvara şi până toamna când nu mai erau flori, puişori ce învăţau să zboare pentru marea plecare, puişori în iarbă galbeni ca rupţi din soare, dar mai ales apa Motrului cu zăvoiul, plin de copii, la scăldat mi-au făurit un tablou pe care oricât m-aş strădui nu-l pot descrie în cuvinte. Fructele erau culese pe rând după cum se coceau: prune, mere, pere, gutui, struguri, nuci şi, târziu, măceşele foarte bune pentru sănătate. Nicăieri şi niciodată toamnele nu erau mai bogate ca la Padeş, atunci, în copilărie. Se pregăteau dulceţuri, magiun de prune, merele, perele şi gutuile culese cu grijă erau învelite în paie, în lădiţe de lemn pentru iarnă. Podul casei se umplea de nuci şi struguri aşezaţi pe ziare (Scânteia Bătrână şi Scânteia Tineretului) la care bunicul avea abonament. În livezi rămâneau frunzele care încet îşi luau toate culorile toamnei, odată cu pădurea de pe dealul Băii de Aramă (între Padeş şi oraşul Baia de Aramă). Viile după cules mai ascundeau câte un strugure uitat sau câte un bob, fapt care pricinuia o larmă de neimaginat: noi, copiii, care strigam „ura” când îi găseam, şi graurii pe sus care scoteau sunete speriaţi că nu le mai rămâne şi lor. Nimic nu se poate compara cu acei ani, cu acele locuri de poveste. Toamna, când ciobanii coborau turmele de la munte (Cloşani), poposeau peste drum unde lângă fântână era un frasin secular şi, după ce adăpau oile, caii şi măgarii, toată suflarea găseau umbră şi odihnă. Clasele primare I-IV şi gimnaziale V-VII le-am urmat la Şcoala Generală Padeş, iar când am trecut în clasa a VIII-a ne-am mutat la Peştişani, unde tatăl meu era profesor de ani de zile, predând Limba Română la Liceu. Am fost prima serie cu opt clase obligatorii şi apoi douăsprezece clase de liceu. Şcoala a VIII-a era pe drumul ce ducea la Hobiţa marelui Brâncuşi. Adesea mergeam până acolo (2 km) unde, în curte lângă o căsuţă cu prispă, contemplam cerul, copacii, iarba, într-un cuvânt: totul. Vacanţele ne adunau din nou în locul natal şi toamna plecam din nou la Peştişani. Dorinţa tatălui meu era să devin tot profesoară de Limba Română, dar cum o vorbă spune: „Socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă”, n-a fost să fie aşa. Profesoara de istorie, Natalia Dogaru – care urma să fie dirigintă la clasa a IX-a Real şi vrând să aibă în clasă copii buni şi foarte buni, m-a lămurit că în viaţă ai mai multe şanse dacă urmezi secţia Real, nu Uman. Am dat admiterea la Real, fapt pentru care tata n-a vorbit două zile cu mine, spunându-mi că am greşit drumul. Faptul era consumat, aşa că am pornit pe acest drum. Când eu am început clasa a IX-a – anii 1965 – 1966, liceul a primit numele de C. Brâncuşi, fiind dezvelit bustul marelui sculptor în prezenţa domnului Paleologu, venit de la Craiova. Au trecut şi anii de liceu, clasa noastră fiind cea mai bună promoţie, toţi elevii terminând cu medii bune şi foarte bune. La Bac am obţinut media generală 900 (1000 la Limba română, 1000 la Biologie şi 7 la matematică). Cu două ore pe săptămână de Limba Română (una de Literatură şi una de Gramatică) nu puteam să dau admiterea la facultatea de acest profil. Iubind atât de mult natura, m-am pregătit pentru Facultatea de Biologie şi, în toamna anului 1969, am reuşit tot cu media generală 900. Am fost 40 de ani profesoară de Biologie, practicând cu pasiune această meserie.
Am iubit copiii şi şcoala cum am iubit propriii copii şi casa. În 40 de ani nu am avut nici un corigent (îi educam cu vorba, nu cu bătaia, le desenam pe tablă cu cretă colorată, explicând pe înţelesul tuturor, încât toţi elevii mei plecau cu lecţia învăţată din clasă). Ca dirigintă am reuşit să le fiu şi a doua mamă. Nu-mi trebuiau nici măcar flori explicându-le că ei sunt florile mele dacă învaţă.Acum îmi dau seama, după atâţia ani, că aşa este. Mă pot mândri cu foştii meu elevi: inspectori şcolari, procurori, ingineri etc. Îl pot aminti pe Ion Elena, consătean cu mine, care, după ce a fost învăţător, a urmat Facultatea de Limba Română şi a ajuns Inspector şcolar şi, mai mult pe cât atât, a scris numeroase cărţi, cea mai frumoasă fiind „Desculţ prin roua verde”, cu dedicaţia următoare: „Distinsei Doamne Profesor, Ileana Spineanu Morega, dăruiesc acest volum, cu tot respectul şi preţuirea mea, pentru profesorul din anii de gimnaziu, la Padeş”. Târgu-Jiu, iunie 2019
Îl mai pot aminti aici şi pe Modoran Romulus – inginer – cu numeroase scrieri printre care critici de artă şi literatură. M-am căsătorit la 25 de ani (1975) cu Aurel Morega tot din Padeş, căsătorie în urma căreia au rezultat 2 (doi) copii: Laurenţiu – născut în 1977 şi George-Octavian (Tavi) – născut în 1980. Soţul a decedat în 1990, când copiii aveau 13 şi 10 ani. Ca ei să nu simtă lipsa tatălui, pentru mine viaţa a fost o mare luptă, luptă în care, oricât mi-a fost de greu, n-am lăsat steagul jos niciodată, pentru că nu l-aş mai fi putut ridica. Cu anii Laurenţiu s-a îmbolnăvit, eu am făcut diabet, iar Tavi a plecat cu nora şi fetiţa de trei ani în Germania. E foarte trist dar adevărat că ne pleacă copiii să muncească în alte ţări, şi chiar dacă peste mai mulţi ani s-ar realiza, le lipseşte glia străbună, şi odată cu ea, rădăcinile. Din cauza atâtor greutăţi n-am reuşit să scriu cât aş fi putut şi să particip la o viaţă culturală cât aş fi vrut. Totuşi am participat la Cenaclul literar „Columna” din Targu-Jiu, între anii 1990-1998, unde îmi citeam poeziile. Tot între anii 1990-1998 am colaborat la ziarul „Gorjeanul” cu articole şi poezii. La Motru am scris articole în ziarul „Monitorul de Motru” în anul 2014.Tot la Motru am participat la o lansare de carte, unde am făcut aprecieri verbale la adresa cărţilor „Stau pe-o margine de timp” şi „De-ar fi să fiu” scrise de prof. Ion Sabin Cerna – anul 2013. La Târgu-Jiu, pe 7 noiembrie 2018, a avut loc lansarea romanului „Ce mult ne-am iubit”, scris de Maria Drăgoi, unde la fel am făcut aprecieri.
În 2020 şi 2021 am trimis la Editura „Armonii culturale” din Adjud jud. Vrancea, trei cărţi de versuri:
1) „Anotimpurile pământului natal”
2) „Călător fără nume” – aceeaşi editură
3) „La mansarda unui vis” – tot la Editura „Armonii culturale”.
Acum când mă apropii de 71 de ani, lupt să las în urma mea ceva şi, pentru că e anul lui Tudor Vladimirescu, îl dezgrop din uitare pe bunicul meu, harnicul învăţător Nicolae I. Spineanu, care a sărbătorit cum se cuvine primul centenar de la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu în câmpia Padeşului (1921), unde se mai vedeau meterezele (şanţuri adânci săpate în 1821 în care se puteau ascunde la nevoie Tudor Vladimirescu şi cetele de panduri). După o construcţie provizorie, bunicul meu s-a luptat circa 10 ani până a realizat măreţul monument, care dăinuie şi acum. Şi pentru că bunicu a făcut politică ţărănistă, chiar dacă Nicolae Ceauşescu a iniţiat sărbătoarea de la Padeş în fiecare an – prima duminică din iunie, nimeni n-a amintit niciodată de cel care a construit monumentul. După mai mult de 50 de ani praful uitării s-a aşternut peste tot. În Revista de cultură din Motru „Ad Mutrium” am scris un articol „Îngropat în uitare”. În prezent scriu romanul autobiografic, intitulat „Memoriile unei vieţi”. Sper să termin ce am început, dacă bunul Dumnezeu mă va ajuta să fiu în viaţă. Pe toţi cei încercaţi de soartă îi încurajez cu micile mele sfaturi de care m-am agăţat adeseori:
– să spere că dacă azi plâng, poate mâine vor râde;
– să privească mai jos decât ei, unde sigur vor vedea un orb, un olog, unul ce doarme sub cerul liber sau atâţia oameni ce caută pâine în gunoaie, căci totdeauna e loc şi de mai rău.
– să privească în sus, doar cu gândul la Dumnezeu, rugându-se în fiecare zi.
Mulţumesc pe această care celor care m-au ajutat să public cele trei cărţi de versuri respectiv:
1. Anotimpurile pământului natal la Editura Armonii Culturale din Adjud – Jud. Vrancea
2. Călător fără nume la aceeaşi editură
3. La mansarda unui vis, retipărită tot de Editura Armonii Culturale.
În mod special îi mulţumesc domnului academician Gheorghe A. Stroia.
Mulţumesc oamenilor de cultură din oraşul Motru (unde locuiesc în prezent), în primul rând domnului Mircea Tutunaru, prof. universitar dr. cu numeroase cărţi în specialitate, cu studii de etnografie şi folclor, numeroase critici şi articole în domeniul literaturii, precum şi cu apariţia trimestrială a revistei de cultură „Ad Mutrium”, la apariţia căreia felicit colectivul de redacţie în frunte cu domnul director Popescu Daniel. Pentru prefaţa la „Anotimpurile pământului natal” îi mulţumesc poetului Ion Sabin Cerna şi pentru cea a volumului de versuri „Călător fără nume”, prof. Mihaela Botezatu.
În mod deosebit îi sunt recunoscătoare domnului Ion Popescu-Brădiceni din Tg-Jiu, prof. universitar, membru al Uniunii Scriitorilor, critic de literatură, colaborator la ziare şi reviste gorjene cu numeroase articole, studii literare şi alte publicaţii. Sunt fericită şi mândră să pot fi contemporană cu asemenea valori. Şi nu în ultimul rând vă mulţumesc dumneavoastră, celor care v-aţi gândit să editaţi acest Dicţionar de Literatură şi de Scriitori. Cei trecuţi de 70 de ani ca mine nu mai au timpul necesar pentru a ajunge membri ai Uniunii Scriitorilor şi în acest fel nu vor rămâne nişte anonimi.
Ileana Spineanu Morega
Adieri şi urme
Urme
Am plecat de mult
pe o cărare verde
şi foarte întunecoasă,
ca o coadă de salamandră
cu solzi de lacrimi.
Caut o picătură de sevă,
pădurile s-au uscat
de mult, în picioare,
cărarea s-a rătăcit
prin hăţişuri,
doar spini răi şi uscaţi…
Cu o scânteie de speranţă
caut un drum
urmaşilor mei.
Nu uitaţi!
Semenilor mei
Să treceţi desculţi.
Nici caii nu trebuie potcoviţi.
Vor trezi prea timpuriu dimineţile.
De-am trăi ca maimuţele,
N-am deranja tropăind
Şi, avantajaţi,
Am privi de sus,
Aruncând cu ce-ar fi de prisos.
Soarta ne-a fost vitregă,
Copacii îşi pierd veşmântul,
De sus ne privesc alte figuri de ceară.
Cred că strămoşii
Au fost trădaţi.
Adieri
Iubirea-i tristă şi e frumoasă,
Adie-a lună-n mine şi ascult,
Eu sunt o rază, viaţa e o casă,
Noi, de-amândoi, vom suferi mult.
Noi singuri în lume, poate,
dorim stele ce nu s-au născut,
eu sunt aproape, tu eşti în toate,
noaptea-i un lujer care s-a rupt.
Interior
În golul tău,
incomensurabil cu fiinţa,
umbra îmi ţine de cald.
În golul meu,
m-a copleşit un sărut visat
şi m-am rătăcit.
Mi-am pierdut sandalele
cu care te-am urmărit,
am înghiţit cuvintele
ce nu ţi le-am rostit
în pădurea crescută din noi,
acoperindu-ne pe amândoi.
Nelinişti
Aşteptam cuvintele
să rostească ceva,
când totul era alb,
aşteptam…
Cu irizaţii fosforescente
defila somnul cuvintelor
şi eu aşteptam…
Sunt un punct,
dar în zadar,
nu mişc universul.
Străine îmi sunt acum căutările,
chemarea ta
şi-n urmă cresc depărtările.
Ce rămâne?
Patriei mele
Picură din stele stele
şi se cheamă între ele,
peste ape şi păduri,
peste munţii cei mai suri,
trec din turme alte turme
şi nu lasă deloc urme
peste ierbi crescute-n noi,
fără soare, fără ploi,
doar cu sufletul hrănite
şi cu sufletul păzite.
Trec oştirile române
ca un foşnet larg de grâne
peste inimile noastre
şi ajung până la astre.
Toate trec încet prin lume,
doar istoria rămâne,
ea şi patria, române!
Poem
Lui Nichita Stănescu
Ca o pasăre obosită
se cernea umbra ta.
Fiecare purtăm umbre cu noi,
până ieri, până azi
ai fost, ai umblat,
ai strigat.
Ca o iluzie, iubirea
mai dăinuie pe care de stele.
Lumea ta a lăsat
un gol imens,
fiecare îşi ia lumea lui
când pleacă,
lăsând aici materia,
căci mai presus decât ea
te-ai ridicat
prin nemurirea ta
şi vei trăi prin „Necuvintele”
închise în piatra cea grea.
Poeme de Ileana Spineanu Morega
