I
Două edituri bucureştene cu denumiri bizare, probabil, neoavangardiste, Alfa din Grupul Editorial ALL, şi Bookzone, au avut inspiraţia şi meritul de a-l descoperi şi lansa, ca prozator, pe reputatul actor contemporan Horaţiu Mălăele. După debutul editorial cu naraţiunea intitulată Tehomir, din anul 2020, editată la Alfa din Grupul Editorial ALL, acelaşi autor, Horaţiu Mălăele, perseverează chiar în acest an, 2022, ca septuagenar, cu o altă plachetă prozastică, O poveste cam ciudată şi alte două povestiri, editată la … Bookzone. Naraţiunea cu titlul Tehomir are aproape patruzeci de pagini şi poate fi citită şi comentată ca un microroman incitant şi insolit, mai amplu decât celebrul roman, de doar şase pagini, dar în patru părţi, semnat de Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, alias Urmuz. Aşa-zisul microroman Tehomir, de Horaţiu Mălăele, trebuie să fie situat în tradiţia prozei noastre de inspiraţie rurală, de la începuturi şi până îl prezent, cu puncte culminante, ori piscuri literare, în Amintiri din copilărie de Ion Creangă, povestiri şi romanul Mara de Ioan Slavici, povestiri şi romane rurale de Liviu Rebreanu, povestiri şi romanul Moromeţii de Marin Preda. Impresia de stranietate şi de exotism creată de acest titlu Tehomir este atenuată doar de posibila şi frapanta afinitate sonoră cu denumirea actualei comune gorjene Negomir. La pagina zece din această remarcabilă proză memorialist-autobiografică, distinctă în peisaj literar postbelic şi postdecembrist, autorul scoate cititorul din enigmaticul microunivers tehomirean, cu mijloace şi argumente lingvistice şi istorice metapertinente, invocând opinia unui unchi bucureştean, după care cuvântul Tehomir ar proveni din limba slavonă, semnificând linişte şi pace, amintindu-ne, totodată, de marele voievod Tihomir Tih, stăpân al pământurilor dintre Jiu şi Olt, tatăl lui Basarab, faimosul învingător în bătălia de la Posada, din anul 1330.
Prozatorul Horaţiu Mălăele nu s-a gândit, desigur, şi n-a intenţionat să elucideze misterul acestui toponim cufundat în legendă istorică şi atestat cu omniscienţa şi ubicuitatea romancierului doric, evocând, la maturitate, spaţiul şi timpul satului familial, revizitat, ca şcolar gimnazial, obligat la trei luni de carantină, după moartea colegului de bancă, premiantul clasei, unu’ Dumirtru Arbore, răpus de tuberculoză. Deplasarea de la Târgu-Jiu la Tehomir se face cu o motocicletă rusească/sovietică, Ij49, pe la sfârşitul lui februarie al anului 1957. Punctul terminus al acestei odisei insolite era tocmai acest miraculos sat Tehomir, situat la jumătatea drumului dintre Târgu-Jiu şi Turnu Severin, îngropat în nişte dealuri, la unsprezece kilometri de Motru, unde se afla casa bunicilor, mamama şi moşu’.
Spaţiul naraţiunii mălăelene este totuşi bine delimitat, satul renaşterii prozatorului fiind situat spre zona nord-vestică a judeţului Gorj, în apropierea altor localităţi rurale cu denumiri ciudate; Popecioi, Ştiucani, Corobăi, Cârciu, Runcurel, ori altele, mai palpabile, Băzăvani, Broşteni, Glogova, Miculeşti şi Slivileşti. Interesant de observat şi de semnalat este faptul că de unele dintre aceste aşezări umane, săteşti sau comunale, deluroase, precum cele din volumul de povestiri Dealul cu ulmi al scriitorului Lazăr Popescu, se leagă numele unor importanţi scriitori contemporani: Nicolae Dragoş, originar din Cleşneşti-Glogova, Mircea Bârsilă din Cârciu-Văgiuleşti, Lazăr Popescu din Corobăi-Dragoteşti, iar Horaţiu Mălăele din… Tehomir.
Alături de primii trei scriitori gorjeni, pe deplin consacraţi, recunoscuţi la nivel naţional, strălucitul actor şi talentatul caricaturist Horaţiu Mălăele surprinde cititorii avizaţi, ori de rând, printr-un debut literar în proză de incontestabilă originalitate şi valoare artistică, dedicat mamei, izbutind, după Urmuz, acea inimitabilă fuziune de particularităţi structural-stilistice, dorice şi corintice. Simultan, autorul joacă pe imaginara scenă tehomireană, dublul rol, de personaj şi narator.
Nu ţine deloc de domeniul superfluităţii, microprefaţa de doar o pagină, lapidară şi sugestivă, pentru cititorii tentaţi de rezonabile interpretări şi evaluări critice despre această proză destul de stranie în ansamblul genului literar atât de vast şi de complex cultivat de-a lungul timpului. Cu destule semne de scepticism şi de agnosticism, de multe ori incompatibile cu viziunea şi stilul horaţiumălăelean, în microprefaţă sunt prezente cugetări programatice sumbre, nihilist – cioraniene, tranşante: omul nu a fost în stare să dea un răspuns clar în ceea ce priveşte scopul lui pe pământ (…) viaţa omului, cu tot hăţişul ei conceptual, este măsurată doar de câteva acte administrative şi de câteva amintiri subiective. Atât. Enunţul final al autoprefeţei este însă stimulativ şi optimist, scriitorul asigurându-i pe cititori de veridicitatea şi verosimilitatea prozei sale, prin avertismentul: Nu vă îndoiţi, tot ceea ce veţi citi s-a întâmplat aievea !
În viziunea prozatorului Horaţiu Mălăele, satul Tehomir apare cu dimensiunile lui spaţiale şi temporale ancestrale, dar şi ca o realitate rurală afectată, maculată şi delabrată de vicisitudinile comunismului: colectivizarea până la dispariţie a umanităţii ţărăneşti, prin spoliere economică, politică, morală şi spirituală, înfăptuită cu cinism antiuman, prin arsenalul bestial al securităţii.
Antroponimele date personajelor, mai mult episodice, aşa cum apar ele în filmul şi pe scena memoriei lui Horaţiu Mălăele, sunt destul de pitoreşti şi congruente stilului narativ alert şi atracţios, uneori licenţios, dar echilibrat, fără vulgarităţi, trivialităţi şi obscenităţi impardonabile, precum cele din proza unor autori şi autoare douămiiste: Sile-Sulă-Lungă, Nicu Flocea, poştaşul Bănică Chioru, ginerele lui Roibu de la Băzăvani, Luca Croici, Dumitru Cimpoca, Vicu Done, generalul Carlaonţ, vărul matern Ionel Costângioară, învăţătorul Fotescu şi altele, sunt doar câteva antroponime semnificative şi sugestive din universul tehomirean. De neuitat este personajul feminin Ana, o făptură de vis erotic în contextual acestui microroman. De fapt, Tehomir poate fi citit, în pofida dimensiunilor restrânse, ca roman complet, chiar total, social, politic, moral, etnografic şi erotic.
Proza Tehomir ne oferă cel puţin două posibilităţi şi surse de asocieri şi disocieri cu Amintiri din copilărie, partea a patra, de Ion Creangă, ambele aspecte ale microromanului mălăelean fiind frapante după lecturi fidele şi comparate ale textelor: călătoria lui Nică, cu căruţa lui moş Luca, nu Nichifor Coţcariul, de la Humuleşti la Iaşi, din satul natal, spre mediul urban, şi a viitorului prozator, devenit personaj literar, la doisprezece ani, de la oraş la sat, cu motocicleta rusească Ij 49. Spre a salva şi scuza inadvertenţa autobiografică temporală, trebuie să luăm ca verosimil anul 1964, nu 1957, când autorul avea într-adevăr doisprezece ani şi se afla în clasa a 6-a, şi nu doar cinci, ani pe care-i împlinise în anul 1957. De remarcat este faptul că ambele călătorii se petrec pe la jumătatea celor două secole revolute, după anul 1850, avându-l protagonist pe Nică, şi după anul 1950, rolul de călător fericit jucându-l actorul, prozatorul şi personajul Horaţiu Mălăele. Copilul din Amintiri se simte dezrădăcinat din spectacolul lumii humuleştene, iar cel din Tehomir, migrând cu motocicleta, spre acelaşi spectacol al lumii rurale din satul familial. De aceea, sugerăm că proza Tehomir de Horaţiu Mălăele are, probabil, un alt incipit, unul potrivit prozei corintice. Îndemnul nebunului satului adresat oamenilor, pentru a veni la spectacolul dat numai pentru ei şi în onoarea lor de către Circul Zaza, ar fi putut să devină începutul surprinzător sau expoziţia acestui microroman:
– Lumeeeee, lumeeeee, numai în seara asta, numai pentru dumneavoastră, aici, la Tehomir, în satul satelor, satul marilor minuni şi al suferinţelor fără număr, Circul Zaza vă prezintă dresură, jonglerie şi trapez, cu Aglaope Liguriana, sirena corsicană, Ko, omul invizibil, singurul muritor care mai deţine formula magică, Orlando, câinele vorbitor, şi Lola, femeia fără margini, veniţi la circ, comicării, spaimă şi hipnoză, lume, lumeee, numai în astă seară, numai pentru dumneavoastră, aici, la Tehomir, în satul satelor…
Prozatorul Horaţiu Mălăele a intuit acest loc al expoziţiei acestei proze corintice, deoarece, pe coperta interioară a plachetei sale, se află reprodus îndemnul nebunului din satul marilor minuni, satul satelor, Tehomir, truvabil ca punct culminant spre final, la pagina 42.
Autorul microromanului şi-a întregit, recent, creaţia sa cu proză scurtă tipărind a doua plachetă cu titlul O poveste cam ciudată şi alte două povestiri, prima acoperind aproape patruzeci de pagini, iar celelalte două, împreună, Paşcani şi Caseta, douăsprezece pagini. La această plachetă ne vom referi în viitor printr-un alt comentariu critic, inedit.
Ion Trancău
