Unii semeni ai noştri se gândesc doar la îmbogăţire. Nu sunt capabili de sentimente faţă de cei ce ar trebui să le fie dragi. Ajutorul primit este ingropat de ei în tenebrele trecutului. Acum nu mai este timp de recunoştinţă, vremurile s-au schimbat şi oamenii odată cu ele.
Aceşti oameni cred că banii aduc respect. Calcă în picioare părinţii, fraţii, copiii, rudele şi nu găsesc cuvinte calde cu care să aline o durere, nu pot zâmbi, nu pot plânge, nu văd săracul care tremură de frig, sfidează cu uşurinţă pe cei din jur şi moralitatea.
Sufletele de gheaţă trăiesc printre noi, poate fără să observăm ce abundenţă de tristeţe şi durere oferă acelora care ar merita de la ei respect, dragoste şi recunoştinţă. Şi tot ei se consideră victimele vieţii … pentru că în curtea vecinului văd iarba mai grasă şi mai verde.
Aş vrea să pot striga: Suflete de gheaţă, vă doresc mult, mult soare care să vă învăluie cu razele şi binecuvântarea lui şi să vă ajute să deveniţi calzi, corecţi şi prietenoşi. Viata e mai scurtă decât credeţi, încercaţi s-o faceţi frumoasă şi să trăiţi în pace şi demnitate! Atunci scăpaţi de toate frământările sufleteşti, atunci veţi fi respectaţi şi iubiţi!
Mama
Nu pot să fiu stăpână în casa mea! Mereu apare câte ceva nou, de care eu n-am nevoie. Acum trebuie să accept un mâner de susţinere pe peretele băii folosite de mama şi unul la scara pe care se iese în curte. Astea sunt idelie soră-mii, Vera. Ea mă bate la cap de câţiva ani, zice că mama trebuie să se sprijine, că n-o ajută picioarele. Dacă o dor picioarele, să stea în pat, de ce trebuie să umble? Vera susţine că mama trebuie să facă mişcare.
La început i-a trimis sora mea din străinătate un baston ergonomic, reglabil în înălţime. Ăla pe care l-am găsit eu prin pod, de pe vremea lui tata, nu i-a plăcut. Zicea că era prea înalt şi-i afecta articulaţiile mâinii. Doi ani mai târziu a cărat de acolo un cadru de mers cu rotile, pliabil. Zicea că prin curte va merge mai bine, că se sprijină cu ambele mâini de el. Prin casă nu e loc de aşa ceva. Sora-mea o îndemna să iasă şi pe stradă cu el, dar cum să facă aşa ceva, ne face de râs! Or merge oamenii cu astfel de „căruţe” acolo, în vest, dar la noi nu poţi face aşa ceva că stârneşti ilaritate.
Vorbind la telefon s-a văitat mama către Vera că nu mai are stabilitate în picioare şi că bastonul nu-i dă suficientă siguranţă. Mie nu mi-a spus nimic de asta, am auzit de la soră-mea, care vroia să-i mai cumpere un cadru cu care să se deplaseze la baie şi bucătărie. Mi-a cerut să măsor uşile, ca să vadă ce tip alege. Am încercat eu să-i spun că nu încape, tot mă gândeam că mama n-o mai duce-o mult. Dar sora mea e tare iritantă. A comandat şi acel cadru. Şi tot aşa a făcut şi cu altele. Ea zice că mama, atâta timp cât trăieşte, trebuie să aibă toate condiţiile, nu doar o farfurie de mâncare şi un pat. Eu gândesc altfel, după o vârstă nu mai are nicio valoare, doar ne stă în drum.
Avocatul diavolului (n.b.: mama)! Iar se bagă-n vorba fără să fie întrebată. Noi vorbim una, ea zice alta, dă cu nuca-n perete mereu. A, nu aude? Păi atunci să nici nu vorbească! Ar trebui să-nţeleagă şi alţii că de aia nu-i povestesc nimic, că nu aude. Eu n-am răbdare să repet ceea ce spun. Să mai afle una-alta de la cei care au mai multă răbdare cu ea.
Într-o vară s-a adunat familia aici, la mama. Copii, nepoţi… Mai bine nu veneau! Căutau de zor pe internet şi m-am trezit cu ei: „Nu ne e nouă ruşine? Bunica ne-a iubit şi ajutat cu drag pe toţi şi noi nu-i putem face un aparat auditiv ca să poată auzi ce se discută în jur? Împărţim costul şi gata!” Am încercat eu să le ţin piept gândind că ce rost mai are la aproape 80 de ani, cât mai are de trăit? Le-aş fi spus că la noi nu există aşa ceva, dar tehnicile astea avansate te trădează. Gata, programare la ORL! Vroiam să mă duc eu cu mama, ar fi fost totul sub controlul meu. Dar nepoată-mea, studentă la medicină, a sărit în maşină chiar când să pornim. Merge şi ea. Oare de ce nu are încredere în mine?
Intrăm în cabinet. Spunem ce vrem. Doctoriţa propune să facă formalităţile şi să le trimită la asigurări, iar când vine aprobarea, face aparatul. Răsuflu uşurată. Câştig timp, poate renunţă. Dau să ies, dar nepoată-mea intervine neaşteptat, adresându-se direct doctoriţei: „Dacă-l plătim noi, putem să-l facem acum? Vrem să rezolvăm problema înainte de a pleca din ţară”. Şi către mine (la ieşirea din cabinet): „Dacă tu nu vrei, poţi să nu contribui. Noi vrem ca bunica noastră să audă!”
Ajunşi acasă, toţi se bucurau. Mama, aproape plângea de emoţii. Numai eu nu înţelegeam nimic, nici pe unii, nici pe alţii.
Iar scandal în casă! Fiica-mea, Dora, nu-i întreagă la minte. Nici ea şi nici soră-mea. Seamănă ca două picături de apă, amândouă nebune.
M-a sunat Dora de la Bucureşti, cerându-mi categoric să fac o programare pentru mama, pentru operaţie de cataractă. Curată nebunie, la ce-i trebuie? Are 85 de ani şi-i trebuie vedere… De vreo zece ani de zile mă bat la cap cu operaţia, ba că la Bucureşti, ba la Craiova. Acum e greu să se mai deplaseze. Se decid pentru Tg-Jiu. Eu n-am timp de aşa ceva.
Acum câţiva ani a vrut sora mea s-o ducă la operaţie şi să stea cu ea în perioada de recuperare, dar eu am dus-o cu vorba până ce a trecut vacanţa şi am scăpat de ideile ei trăznite. Acum se pare că nu mai pot să le îmbrobodesc. Zic ele că mama nu mai vede decât întuneric şi că mai rău nu se poate. Doreşte să rămână independentă şi asta nu este posibil fără vedere. Să rămână independentă în mişcare, da, asta e de dorit, dar eu n-am chef să mă ocup. Ca să sune mai convingător îl pun şi pe Grigore să vorbească cu Dora: „Dacă vreţi operaţie, vii tu sau mătuşa-ta să vă ocupaţi, noi nu facem nimic!” De unde să gândesc eu că fiica-mea o sună plângând pe soră-mea să-i povestească „inacceptabila” convorbire cu părinţii? Dora ştie că Vera, trăind în străinătate şi lucrând în învăţământ, nu poate veni în afara vacanţelor, aşa că decide să îşi ia ea liber să stea cu bunica la operaţie şi în perioada de revalidare. Dar ce scandal! Zice că atunci când oi fi eu bătrână şi neajutorată o să facă la fel, aşa cum a învăţat de la mine.
Rău e să fii nebun! Dar cum se poate, toţi din familie sunt nebuni? Sora mea, copiii ei, copiii mei… Cineva trebuie să asigure echilibrul. Dar ce eforturi fac pentru asta, numai eu ştiu!
Mama are 90 de ani şi sora-mea vine în România şi-i aduce un laptop. Asta-i lipsea la 90 de ani! Zic ei (tabăra adversă) că vechiul computer (adus de ei acum vreo cinci ani) nu mai este aşa de bun, nu mai pot comunica uşor. Cred şi eu, au vorbit zilnic pe skype. Doamne, ce-or fi avut de vorbit? S-au şi văzut, da, aşa e dacă mama şi-a recăpătat vederea…
Ce-am mai râs când au venit cu primul computer s-o înveţe pe mama să umble la el. Ridicol! Eu, farmacistă, învăţasem cu greu, iar soţul, inginer, nici nu ştie să-l folosească. Ce aşteaptă nebunii ăştia de la o bătrână? „Eu n-o s-o învăţ!” am exclamat. „Să se uite la el ca la mobilă!” Dar mare mi-a fost mirarea când am văzut-o la birou, exersând. Câtă voinţă, ce repede a învăţat! Vorbea, scria, era pasionată.
Ce belea e computerul pentru mine, tot timpul mă simt controlată: „Cum te simţi mama?”, ” Cum te simţi bunica?”, „Aţi chemat doctorul?”, „Cum stai cu medicamentele?”, „Îţi mai trebuie ceva?”, „Ce-ai mâncat?”, „Ce-ai băut?”, „Ţi-e frig?”, „Ai fost în curte?” Şi dacă ceva nu li se pare în regulă, mă sună şi-mi dau sfaturi. Mai ales fiică-mea, de parcă eu nu-s tot farmacista. Ce mă enervează! De câte ori o sună pe mama şi se întâmplă să fiu acolo, ies din cameră. Dora, dacă vrea să vorbească cu mine, să mă sune la mine, sus, pe computerul meu. Sau mai bine să nu mă sune, că de fiecare dată ne certăm.
Fiică-mea mă bate la cap mereu să-i fac mamei injecţia după accidentul cerebral de azi, zice că-i urgentă. Nu înţeleg de ce se agită atâta. Mama are 89 de ani. Ca să nu mă mai enerveze cu insistenţele ei, am minţit că i-am făcut-o, dar nu mă crede. Când or afla cu certitudine să te ţii scandal, dar nu mă deranjază, eu fac ce vreau. A informat-o repede şi pe soră-mea. Acum mă sună şi ea, zice că dacă nu i-o fac eu, să chem doctorul, că-i peste gard. Dar nu mă pot face de râs, sunt farmacistă şi o să creadă că nu ştiu să fac injecţii, îmi stric reputaţia. Mai aştept, dacă nu moare, i-o fac mâine.
Acum doi ani a făcut primul accident de acest gen. Nu mai putea vorbi. Am aflat de la fiică-mea care m-a sunat din America. Era tare contrariată că eu nu ştiu, că doar stăm în aceeaşi casă. Ei, da, trec pe la uşa ei adesea, din când în când deschid puţin şi mă uit dacă mai trăieşte. Doar n-o să stau de vorba cu ea în fiecare zi! De obicei îmi vorbeşte de nepoţi, n-am timp şi răbdare să ascult.
Atunci a fost ceartă mare, ele vroiau să chem un doctor şi mie îmi era ruşine. Eu, farmacistă, să deranjez doctorul pentru o bătrână. Ele mi-au promis că sună şi trimit ele un doctor şi atunci n-am mai avut de ales, nu era să accept să mă facă de râs în oraş. Am chemat, a venit, n-a râs, i-a dat un tratament după care s-a restabilit bine, dar acum, doi ani mai târziu, se repetă istoria. Ce viaţă grea am!…
După ultimul accident cerebral am avut curată nebunie în casă, au venit (pe rând!) soră-mea, fiică-mea şi nepoată-mea care mai căra după ea şi fetiţa de nici un an. Veneau să vadă care este situaţia, să-i mai facă o bucurie mamei, să-i ridice moralul, să-i gătească ce-i place. Auzi nebunie, parcă eu nu-i dau de mâncare. Să nu-mi facă mofturi, îi dau ce am prin casă.
În fiecare vineri am aceleaşi discuţii, că nu-i place fasolea. Grigore o adoră, fac pentru el, n-o să gătesc şi altceva pentru mama. Dacă nu-i place fasole să mănânce pâine cu gem şi miere. Altceva nu am.
Familia mea din afară crede că se poate face mai mult. Să vină ele să faca! Dar chiar vin. E oare aşa de important? Auzi nebunie la Vera. Să vină într-un an de vreo cinci-şase ori, chiar şi pentru un week-end. Ea nu poate sta mult, e profesoară şi nu poate lipsi de la ore. De ce-o veni, Doamne? Şi o întreabă pe mama ce doreşte să mănânce, îi găteşte şi-i dă de mâncare (culmea, chiar mănâncă dacă-i place), mai cumpără şi pune în congelator alimentele preferate ale mamei (haha! stau acolo cu lunile că nu mă apuc eu să controlez ce este şi să răspund la toate mofturile).
A venit şi fiică-mea de vreo două ori. Părea tare afectată de starea mamei, dar cu mine s-a certat. La bunică-sa ţine, nu ca la noi. Şi mereu mă ceartă că n-am grijă, că nu-i asigur medicamentele, că nu-i schimb bateriile la aparatul auditiv, că în cameră nu are suficientă căldură şi lumină…Normal, am dat becurile de la lustră jos să nu se consume, un beculeţ slab e suficient acolo.
Nepoata-mea a venit cu fetiţa în vârstă de două luni, cale de mii de kilometri, s-o vadă mama, nici ea nu e întreagă. Cam pe la un an a adus-o iar. Tare o iubea cea mică pe mama şi reciproc. Când mama îşi trăia ultimele zile a venit din nou cu fetiţa, s-o mai înveselească pe străbunica.
Ce au mai iubit-o nepoţii pe mama! Eu nu am nici un nepot, de la trei copii nici un nepot, de râsul lumii, e curtea goală ca şi sufletul meu neînţeles!
Va urma
V.B.
