Armand Land are, mărturisidu-şi-o el însuşi, pasiunea culorii. Arta pentru el este mai întâi joc de culori, ludicitate lucidă, ordonată, a culorilor. Cu dezinvoltură, îşi aventurează penelul în imperiul memoriei involuntare proustiene, al metaforelor plastice metonimizate. Semnele, descendente desigur din străvechile simboluri, se asociază surprinzător şi fantast.
O arheologie a descrierii pe dedesubt şi pe deasupra (adică himeneutică şi ostensiotică) se arată vederii ca tablouri uluitor de vii, de proaspete şi de ambigui stilistic.
Discursul plastic al lui Armand Landt este subtil geometrizant dar şi diseminant. Vizualul şi auditivul ascultă de un principiu al necesităţii interioare, adică al dicţiunii sufleteşti, graţie cărora trăirile subconştientului se dezlănţuie uneori vulcanic într-o risipă seducătoare de incipituri reflexive, tensionate ricoeurian.
Înţelesurile subiacente şi adiacente se lasă oarecum anvelopate în coaja misterului, unul simultan centriped/centrifug, deşi o gramatică vizuală intrinsecă (şi o estetică extrinsecă), i se predă cititorului, obligatoriu hermeneut şi semiolog al imaginarului, cu virtuale potenţialităţi auto – şi trans-referenţiale, dar şi virtuţi incantatorii.
Rematic (deci nu numai formal) tânărul pictor, deşi se vrea reversul automatismului pur, ştie să construiască, să figureze transfigurând, să spună ascunzând, să ideomorfizeze vibrând. Tablourile sale sunt deci vibraţii şi reverberaţii, alchimii magice dar şi structuri ascunse, realimentate mitic, aluzii transparente (a se citi alegorii ce se vor complexe/ codificate/unitare/compactate, dar de fapt interpretul educat putându-le aduce oricând în orizontul lui de înţelegere) şi de receptare axiologică, transaparente, adică simultan criptice şi fanice.
Pentru Armand Landt, deocamdată, mânuirea pensulei înseamnă ceva influenţă din Ţuculescu, ceva ecouri din nonfigurativismul veacului, ceva răsfrângeri fie şi intertextuale dinspre tapiserie, dinspre peisajul citadin cu specific postmodern, dinspre culturile şi civilizaţiile originare, primitive, care l-au fascinat de pildă şi pe un Gauguin, ori pe un Brâncuşi.
Ce îi mai trebuie totuşi acestui viguros debutant, ca izbânda de acum să se transforme în destin? Căutarea şi aflarea propriului drum, a propriei formule de abordare a temelor şi a motivelor potrivite subiectivităţii sale. O anumită cosmologie, o anumită distribuţie a spaţiului, o asamblare temporal-muzicală a elementelor compoziţionale, sunt tot atâtea promisiuni certe că există deocamdată o bază ce se numeşte talent, vocaţie, îndemânare, meditaţie, ştiinţă a contopirii părţilor în întreguri armonioase, atent echilibrate, deşi, repet, dând senzaţia de libertate oarecum haotică (a se citi haosmică), de transfer al intenţiei artistice dinspre contemplare spre întâmplare (a se citi şi intemplare).
Conchid: lucrările de azi ale lui Armand Landt sunt nişte întâmplări fericite, menite să-ţi bucure ochiul, ci nu doar să-l înşele, deşi, acesta, încercat repetitiv cu tot felul de analogii/corespondenţe aparent nemotivate sfârşeşte prin a se lămuri/a se dumiri. Motivarea lor e deopotrivă fenomenologică şi constitutivă/condiţionalistă. Armand Landt calcă, sigur, imberb, înaripat de imaginaţie, pe urmele unei estetici simultaneiste, a cărei ambiţie totalizantă e aceea de a restitui realul în globalizarea sa conotativă (deci nu numai denotativă) dar şi a uneia sincromiste (bazată pe privilegierea luminii şi a culorii).
Alegându-şi din natură conţinutul pictural, dar şi din raporturile natură-cultură, Armand Landt elimină detaliile neimportante ale lumii, reale sau inventate, observată, şi rafinează caracterul întâmplător al naturii (prime şi secunde) şi al experienţei vizuale neobişnuite.
Imaginaţia şi invenţia se concentrează asupra tehnicii picturale, asupra organizării formelor, configuraţiilor, texturilor şi culorilor. Artistul se scaldă în efuziunea subiectivului, năzuieşte să păstreze calitatea ireductibilă, bogăţia şi nuanţa emoţiei iniţiale. Pictura sa nu explică. Ea se mărgineşte să fie şi să arate ce este: ostensiune, limbaj implicit, extanţialitate materială, echivalent profund al vorbirii sale mute, sărbătoare necunoscută şi colorată instantaneu şi subtil, supravegheată prin simbolurile şi semnele care o transcend şi o fac manifestă.
Ion Popescu-Brădiceni
