Pentru cei care nu s-au dumirit încă, vreau să revin cu oarecare lămuriri suplimentare. O celebră maximă grăieşte că somnul raţiunii ar naşte monştri. Iar, odată produşi, aceştia vor devora Raţiunea. Pare-se eu însumi trăiesc o (melo)dramă cvasisimilară.
Am participat recent la o lansare a două titluri: un volumaş de poeme ale lui Viorel Surdoiu şi o antologie „Sărutul” alcătuită pe criterii neomogene şi neaxiologice de-o inimoasă poetă: Eli Gâlcescu.
Că m-am schimbat a fost limpede din capul locului. M-am comportat în conformitate cu mai noua-mi structură interioară: exigent(ă) de la o vreme (cu impostura, veleitarismul, autorlâcul incontinent, mania persecuţiei ş.c.l.); căci, vai, se scrie mult şi prost; cei tineri refuză cu obstinaţie educaţia prin cultură şi cultura prin educaţie; produsele lor editoriale sunt palide tentative de a imita un model ori de a-l respinge cu-o încăpăţânare perdantă (cu ambiţia – vezi-doamne – să pornească de la punctul zero).
Îi avertizez, sec, că Pompiliu Marcea – în „Lecturi fidele: Metodologie şi etică” – consideră că „dacă o mişcare artistică se întemeiază, exclusiv, pe extremisme, eliminând… întreaga experienţă anterioară, o asemenea mişcare… nu poate prinde rădăcini”. Eu aşa mi-am fondat/ construit/ modelul „localismului creator” în sincronism şi diferenţă/ diferanţă (i-am zis transmodernism aplicat – n.m.); totodată aşa mi-am susţinut proiectul unei Şcoli de Literatură la Târgu-Jiu, grefat pe cele peste cinci decenii de columnism neîntrerupt, deci având rădăcini în Gorj trainice.
Ca să încurajez regimul creativ/ creator/ şi în Gorj, mi-am exercitat un rol ingrat, alături de confraţii mei versaţi în critica de întâmpinare Zenovie Cârlugea, Lazăr Popescu, Alex Gregora, Ion Trancău, Ion Mocioi şi Vasile Ponea. Rolul de promotor al unei permanente direcţii elogioase, deci una vinovată de a-şi fi refuzat spiritul critic. E vorba de „o partitură” ce-a trebuit a fi lăsată în urmă. Adevărata critică e polemică bazată pe o triadă a necesităţii: înfruntarea opiniilor / susţinerea propriei opinii / respectul pentru preopinent. Am subliniat cea de-a treia necesitate pentru că acest preopinent care se comportă onest, sincer, fie şi oarecum drastic în fermitatea propriilor convingeri, poate sfârşi prin a fi ostraconizat.
În definitiv, prin funcţia-i prioritară, critica literară decretează valori sau semnalează nonvalori, orientând, cu promptitudine, gustul public. Aspiraţia mea supremă şi cea mai nobilă rămâne de a-mi instrui contemporanii (inclusiv pe creatori – n.m.) asupra valorilor şi orientărilor rezistente, precum şi asupra încercărilor perisabile şi lovite de nulitate/ inutilitate. Asumându-mi, în fine, un acut sentiment al responsabilităţii, am simultan curajul de a-mi folosi dreptul sacru al exprimării sincere a propriei opinii, chiar dacă ea aparent pare deviantă de la cutumele falsei receptări, strict conjuncturale (de prestigiu, de gaşcă dictatorială, de selecţie antidemocratică, de pupincurisme reciproc proslăvitoare şi jegoase, de premieri tot ţinându-se cont de o aşa-zisă notorietate masivă şi dominatoare – n.m.).
Acelaşi mereu altul,
Ion Popescu-Brădiceni
O pocainta cam tarzie! Și atunci cum ramane cu cele scrise pana acum? Dam cu buretele peste toate?
Desigur, nu e vorba de nicio schimbare – e un gest de imagine doar! Cum sa mai poti sa te schimbi acum… Sa fim rezonabili, simabile domnule Ostracon!