Evadatul din Scriitopia (I) – Prozoezii în Câmpul cu maci

224

1. Într-un liceu din Turceni, am intrat într-o sală de clasă cu elevi filologi. Erau la „Jocul secund” al lui Ion Barbu. Profesoara mi-a spus cu un surâs de învinsă: „E dificil de studiat”. Le-am transpus pe tablă textul poemului-artă poetică într-o figură geometrică: un romb; şi le-am zis: „Iată evoluţia literaturii române de la Dosoftei până la mine: o coloană fără sfârşit”.
Într-o altă clasă – tot de filologie şi tot de-a XII-a – am găsit-o pe Luminiţa – tânără profesoară de limba engleză, frumoasă şi suplă, cu ochelari, cu un mijlocel ca tras prin inel, o Julietă pentru fiecare Romeo din grupul acela de adolescenţi visători şi melancolici. M-am retras mulţumit şi oarecum psihanodiat.
2. În câmpul cu maci cu Antonia, fiica pământului, mă tăvăleam. Pe întinsa fâneaţă, serile la Brădiceni, autopoetic, pândeam la izvor să se adape zânele/ielele, goale să-şi spele sexul şi ţâţele. Ruşine-mi era, dar pofta de dragoste explodase în Sinele-mi în căutarea reîmperecherii. În puterea verii, prigoriile în grâu îşi învăţau puişorii să zboare. Era bine şi soare. Macii, lalelele, ne fermecau. „Au, tu, Antonia, hai să ne scăldăm în râu. Să ne îmbrăţişăm prelung contopindu-ne unul în altul, până ce stelele / până ce luna…”
3. Abrasax e un excelent cultivator de maci. Eu mă bucur la vederea umbrei mele înflorind de plăcere. Când trece prin ea un zeu de marmură roşie. Mă obsedează cuvintele cu iz auctorial la rândul lor îndatorate hiadelor Realului deşertificat prematur. Rostirea aceasta e de fapt un poem despre construirea Cetăţii de dincolo de orizont. Poezia mea: o abatiză impenetrabilă; ochii ei aşezaţi cu înţelegerea spre memorie; existenţa mea: prezumtivă împăcare a poetului cu filozoful cinic ce devenit-am. Amândoi recurgem la metodele Imaginarului. Astfel am cumpărat pâine din însăşi vânzătoarea de pâine; astfel am cumpărat cărţi din însuşi librarul fantast şi invidios pe anticarul din colţ. Citesc numai mari poeme ironice. Îl relecturez pe Günter Grass. Zidită e-n mine hlamida neînfricatului zeu hialin. Abrasax, pe malul Akeronului, se va transforma într-un crin.
4. Pe o tavă de argint: o cănuţă, un pahar şi o ceaşcă de cafea. Eu scriu, cu coatele pe masă, în clinchetul lor necontenit. Se ciocnesc unele de altele, dând naștere unui cântec aproape abstract. Pe tavă nişte minuscule păsări – cuvintele – aterizează netemătoare. Am oroare de cele mari, uriaşe, de pradă şi carnivore. În cănuţă a fost lapte de capră. În pahar: limpedea apă de izvor. Clinchetul este autopoietic, generator de metafore aproape lichide. Să le sorb în clipele mele de nemurire, de după moarte.
Ion Popescu-Brădiceni, membru titular al Societății Române de Filozofie

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here