1. Străpungerile limbajului
N-ai ezitat în a-mi dărui constant cărţile tale. Iar eu n-am pregetat a le citi. Încet-încet s-au sedimentat nişte impresii de (re)lectură. A sosit timpul, kairotic, să erupă într-un meta-discurs.
Am pe masa de lucru trei noi apariţii editoriale: două la „Limes”, a dragului meu tovarăş de cale, marele poet român contemporan şi european, Mircea Petean, în celebra colecţie „Magister”.
Scumpe Eugen Evu, a fi maestru înseamnă a-ţi face ucenici şi n-ai ezitat în a ţi-i cuceri, fie şi deschizându-te spiritual spre paradigmele lor novatoare. Aşa trebuie procedat, căci transexistenţa noastră, întrucât metafiinţa noastră, merită posteritatea cea mai fecundă.
În „Omenie”[1] îţi reafirmi „clasicitatea”, dar şi violent, (trans)modernitatea: una a travaliului (transferabil) transfigurabil „cu o mie şi una de patrii reductive, în grafemele spiralei obturate”. (Prozoema, pag.85), cealaltă: „a dumnezeirii prin insomnii transgresive”, (ibidem, pag.86). Prin urmare apolinicul şi dionisiacul, ziua şi noaptea, intră în complementaritatea unităţii nu organice, ci trans-organice, în care ceea ce este disjunct stă în asociere fără a-şi pierde identitatea. „Cunoaşterea de noapte” este o „semiotică a trans-memoriei”. O asemenea autodezvăluitoare «ars poetică» (vezi „Amintiri care vor veni”, pp. 18-21) are aerul atotcuprinzător, pledând pentru recuperarea sacrului de către artă. Poezia „urcior cu interior melodios” – ca-n „Dacica” lui Tudor Arghezi („Olarul drept pe palma lui te-a pus/Şi-ai scos răspuns, la deget, în auz, fragedul sunet, dulce, lin, / E-ntreg şi nou ca la-nceput, şi plin// Urciorul de vis şi de pământ, / El ţi-a dat glas, Eu îţi voi da cuvânt”) – „a redat trup sacru Muntelui./ Arta mea, labirintică, sublimând/ muşcătura cunoaşterii” (şi arta ta, Eugen Evu, şi a mea, I.P.B., are drept nucleu incandescent, „aventurile terţului inclus”, acelea în care a-ţi călăuzi bine raţiunea în cunoaşterea lucrurilor, atât pentru a te instrui pe tine, cât şi pentru a instrui pe alţii, reprezintă seva transică, menită a pune în mişcare ceea ce depăşeşte orientându-l spre un nou context; aceasta este o etică ce se dovedeşte revoluţionară în planul spiritului, contagioasă în planul sensibilităţii vitale şi profetică în planul conştiinţei.)
Mircea Petean are dreptate: poezia-ţi este „ludic-preludică, lirică, halucinantă prin străpungerea limbajului”. Sonuri, semne şi efluvii, din cele mai arhaice straturi ale firii tale austere, răzbat în transaparenţa ecoului reverberând în toate Florile Răului spre a deveni (trans)retorice (vezi „Către Alfa”, pag. 55, Omenie). Gravid, Logosul emană într-un „netimp visat” (o transutopie onirică – n.m.I.P.B.) „bizar impuls de a scrie poezie” şi „insinuant ca un ecou căzut al fiinţei din splendorile divine”.
Prin urmare, poetul se sărbătoreşte zilnic scriind poezie „melodios şi vindecător oarecum, dăruind har şi altora, prin preardere”, „migrând şi revenind în cuiburile de faguri ale memoriei”. (vezi „Incantaţie în Septembrie”, pag. 59). Acest cult al memoriei, al transmemoriei mai exact, această cultivare a uimirilor, precum în opera lui Lucian Blaga, se lasă, apoi, ca în „Pădureanca” celebrată de „zumzetul sacru” din „Starea Împărăţiei” unde misterele transcense devin „hermenei de sacrificii”, măiastre cioplite sisific din care se împrăştie în jur „şpanuri de entelehie”.
2. Stare poieionică
Sunt deci, dragă Eugen Evu, acelaşi teoretician al literaturii, scormonitor de noi intuiţii, aparţinătoare cu preponderenţă scriitorilor adevăraţi. Şi în „Amintiri care vor veni”[2] presari la tot pasul asemenea „urme poieinice” încorporate în „eufonii oraculare”, asemenea „înscrieri cicatrizate de milenii rechemate în „sacrificiul suprem al textului”, al imaginilor mistuindu-se între ele – cum judicios remarcă Andrei Zanca.
Într-un „Raport despre starea poieion” ne atragi pe noi, cititorii tăi, în formulări (trans)filosofice ale transmemoriei de o dicţiune esenţială şi durabilă: „A conştientiza extactic (s.m.I.P.B.) existenţa este a trăi poetic, a te copilări, uimindu-te că eşti”.
Reminiscenţele unei culturi temeinice îţi înnobilează transrostirile, le dau strălucirea diamantului şlefuit de Leibniz ori a marmurei cu nervuri polisate de Brâncuşi. Citez încă o propoziţie cristaligrafică: „Orhideele ce polisemantică”… „la irealul ţărm”, sau şi încă o alta din „Poarta”[3]. „Noi murim ce n-au murit străbunii” (vezi „Nano-versuri”, pag. 16).
3. Hermeneia-n cerc
Acum, iubite domn Eugen Evu, s-o iau gospodăreşte. Extactica ta se vrea o tehnică a extazului, o sfruntare a exteriorităţii de pe pietrele propriului tău templu. Ioan Petru Culianu ţi-ar fi replicat: e periculos să ieşi din tine însuţi, e dureros să-ţi transcenzi amărâta de condiţie umană dar e incantatoriu a te resitua în transumanism, în noua paradigmă dublonoetică a transascendenţei şi a transdescendenţei în cel mai tipic stil transmodern(ist). Căci, pendulând între infern şi paradis, abia mai găseşti răgazul să-ţi tragi sufletul în purgatoriu. „Noua lege a omeniei” îţi edictează să comiţi/ să comuţi binele în ascuns (adică sub steagul terţului ascuns – n.m.I.P.B.). Ca atare discursu-ţi vertical ori doborât, ca bradul pentru nuntă, dar şi pentru înmormântare, e „al sinei zvâcnet sacru”. În el „ritmează-mbrăţişate/ oglinditoare sensuri, întru Unicitatea” unei semantici inaugurale/inaugurante, căci „logos sfărmat altoiuri replăsmuie în toate”. Aceste ecouri mihaieminesciene au darul/harul de a înlătura orice incertitudine cu privire la genialitatea intrinsecă (a se citi imanentă – n.m. I.P.B.) a oricărui poet care se încrede în uneltele sale; iar tu, Eugen Evule, ai evoluat (eu)genial, uluindu-mă. Epuizând etape, transferul tău din memorie în capodoperitate s-a resorbit gradual. „Suicidarul geniu disimulat preschimbă în haos devenirea, un clopot fără limbă” apoi recoagulează elementele într-un haosmos primordial anticipator al cosmosului gemelar: „Celălalt deopotrivă/ seamăn geamăn unul una/ Hermeneia-n cerc captivă/ face cuib cu aripi, Luna/ când răsare-ntre picioare/ arzătorul fruct, colivă/ din subcortic, prin ogivă” („Gemelar”, în „Omenie”, pag.21). Cosmosul gemelar sau metacosmosul anihilează „ars mimesis”-ul întrucât „muzici resorbite de culori/ printre spini ard goluri de cuvinte/ arta efemerului tresare”. Consecinţa-i transmimesisul în corola căruia „suspendat” Cuvântul, stare pură, zbate întrupări dezmărginite/…/ peste apa facerii din nou /…/ altor zări – eonul translucid.” (vezi „Norul”, pag. 6)
Care-va-să-zică, prima tehnică ar fi cea a resorbţiei (motivul e redundant cu program, cu intenţie autohermenutică – n.m.I.P.B.) înspre Centrul neocleontic stihial (vezi „Lăcustele”, pag.7) din „nordul nevăzător al memoriei sacre”. Cea de-a doua se realizează şi ea ostensiologic: (trans)memoria = memoria sacră, evident opusă celei profane, aceasta din urmă incapabilă să transregenteze devenirea întru fiinţă/ fiinţa întru devenire. Dimpotrivă «memoria sacră» „din noapte venind” se bolteşte peste cuvântul el însuşi devenitor, spre a-i revela şi „facerea în sus / acţiune / înnoitor sens al Vieţii /…/ gândul / ascuns în Sine / ca să lucreze.” „Memoria divină cât se zbate/ între aleanuri şi serenitate/ n-o înţeleg cei dragi, nici ei măcar”. Misiunea poeţilor, confratele meu de bio-teandrie, de oximoroneitate, de hermeneie elohim(n)ică, de interconecţiune, de suferinţă a scrierii, este grea, căci ei sunt obligaţi, prin cod trangenetic, să scoată din morţie această „memorie divină”, „c-un nou curaj, doar moartea ta să-ţi mori” („Incantaţie matinală”, pag.11)
4. Oglindirea-nstelată
Exterioritatea şi interioritatea sunt totuna cu transcendenţa şi imanenţa artei, cu intercomunicarea şi intracomunicarea. Visătorul introiectează, cel treaz (trezit) proiectează. Prin introiecţie obiectul este înglobat în cercul de interese subiective, în vreme ce proiecţia semnifică o transpunere a conţinuturilor subiective în obiect. Din punct de vedere psihologic, introiecţia este deci un proces de asimilare, în timp ce proiecţia este un proces de disimilare. Cel care priveşte în propriul său interior se trezeşte introvertindu-se. Cel care priveşte în exterioritatea-i proxemică (pe cât se poate) visează, extravertindu-se.
Citându-l în motoul la „Poarta” pe Carl Gustav Jung, Eugen Evu îi reactivează lirosofic problema tipurilor, dar îl accesează şi pe Constantin Brâncuşi cu arsenalul său autoreferenţial şi autohermeneutic despre „Poarta Sărutului” ca fiind „poarta spre ceea lume”, prin care „se intră într-o grădină” (a paradisului, desigur). Dar, pe „Poarta cea mare intră întregul neam frăţesc” al poeţilor, după cum tot prin ea „se poate trece dincolo”. Totodată e poarta din Vis, cea de trecere „din somn-fără-somn” în Spiritul Domn, de desituare ca devenire şi resituare ca revenire, de devoalarea ritului sacrificial ori dimpotrivă – de mitopoemizare a lui.
Ca să conchid – cumva forţat de epuizarea spaţiului de tipar – Eugen Evu este în multe, în foarte multe texte de-ale sale, un poet verticalo-orizontal extraordinar, cu transmutări alchimice aplicate asupra verbului. „El este timpul din operă / Cel ce descoperă / Ea oglindirea-nsetată” (adică El = Poetul / Ea = Poezia). El: „însâmburat în eres, în poveşti”; Ea: „cuib cu aripi – logosul sfărmat”; El: maestrul care a înghiţit „ochiul compus al textului / uimindu-se foarte de respirare de necuvinte”: Ea: „manifestul reaproprierii / al îmbinării-ntrolaltă de claruri nocturne” ş.a.m.d.
Ion Popescu Brădiceni
