Eseu polikratic: În apărarea limbii române

396

„Iartă-mă, dar azi eu te-am căutat ca un maniac, ba chiar ca omul Sarei, Avram, cel de la stejarul Mamvri, şi Lot cel din Ţara Ţoar, ajuns fără de femeia lui care se prefăcuse într-un stâlp de sare de toantă ce era.”
Dar ce ţi se mai întâmplă, frate, că de-aia venii într-un suflet să te împac cu tine însuţi. Căci iar ai avut o revoltă de toată pomina. Te certai cu o muiere nătângă de vârsta a treia. Şi tot îi reproşai ceva pentru care pledai cu o stranie ardoare, pe alocuri chiar dispreţuind-o evident, supărând-o şi aducându-i penibile jigniri pe care poate nu le-ar fi meritat, tocmai fiindcă, îţi repet, era prea proastă ca s-o… hermeneutizezi tu.
„Ei, hai, acum chiar lasă-mă în pace, în durerea mea. Am avut un duel verbal, ci nu un dialog fals, şi tipic de postmodern. Bine că n-am înjurat-o de mamă şi de tată. Să zică bogdaproste.
Hai să-ţi spun cum de s-a iscat gâlceava înţeleptului de mine cu înapoiata aia încuiată de să te-apuce pandaliile. Urâtă pe dinăuntru, ci nu pe dinafară. Păi, nu i-ai ascultat aberaţiile? Are o fată care şi-a trădat mai întâi pe maică-sa, şi pe urmă s-a trădat pe ea! Am încercat să-i relev incultura crasă, dar pas să-mi iasă. I-am reprodus celebra obiecţie a lui Eugenio Coseriu: „Copilul învaţă în general limba de la părinţii săi, care îi transmit norma dominantă în comunitatea lor.” (Coseriu, 1995, 63). Apoi i-am reiterat ideea că limba e naţională, ci nu universală. I-am reamintit ce-a crezut „bietul” George Călinescu precum că cu cât eşti mai naţional cu atât eşti mai universal. Ei, aş! I-am „tradus” pe înţelegerea ei sărăcită din cauza lipsei (re)lecturii un principiu al „Daciei Literare”: „În sfârşit ţălul nostru este realizaţia dorinţii ca Românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi.” Şi aceasta nu poate fi decât limba română pe care am supt-o de la mamele noastre deodată cu laptele de la sânul lor. Adică, dragul meu inclement critic de circumstanţă, Subconştientul ei frustrat încerca să-şi spele inteligenţa de râie şi mândra ei fiică îşi publicase prima culegere de nuvele (haida de!) în Anglia, ea având o muncă „neliterară” aiurea pe undeva prin Australia. Mi-a vârât forţat „mizeria” tipărită luxos sub nas, redactată într-o engleză mediocră, cu care (ne)fericita de fostă editoare la o editură locală s-a răţoit la mine, rănindu-mi orgoliul şi identitatea de scriitor şi de savant în limba română. Calm, am încercat s-o lămuresc că fiica ei, prozatoarea de limbă engleză, ar fi o adevărată scriitoare doar în limba română aşa cum de altfel e fiul meu. Văzând-o îngheţată în „globalizarea” ei internaţionalistă i-am tras perdaful de rigoare şi-am izgonit-o din preajma mea cu progenitura ei cu tot (care-şi trădase gândirea şi limba maternă (şi natală), sperând să i se substituie lui Shakespeare şi lui Canetti la dânşii acasă). Lui Joyce şi lui Edgar Poe, lui Henry James şi lui T.S. Eliot. Lui Charles Dickens şi lui Jonathan Swift. Lui Daniel Defoe şi Walter Scott. Lui R.L. Stevenson şi Oscar Wilde, lui J.R. Kipling şi H.G. Wells, lui Lewis Carroll şi Joseph Conrad, lui Iris Murdoch şi Thomas Hardy, lui Emily Bronté şi W.W. Collins.”
„Păi, da, uite, să fiu şi-al naibii dacă nu te pun la zid pentru comportarea ta „deşănţată”. O măsuram perplex din ochi, te strivea cu privirea ca pe o muscă ce bâzâia inutil. Îi tot bruiai lauda de sine şi de fiică-sa cea „izmenită” din dulcea română eminescianorebreniană într-o engleză, bănui, superficial însuşită, tranzitivă, ci nu reflexivă, comunicaţională, ci nu stilistică, transparentă, ci nu profundă ş.a.m.d. Când i-ai recitat şi măreţ-tragicul vers eminescian „Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, îmi venea, pre cinstea mea, să te iau la nişte „sfinte” de palme de să te-nveţi minte ca să-ţi mai încurci creierii cu tute ale lumii de azi de teapa ei.”
„Ai dreptate? Oricum nu mă pocăiesc. Limba şi naţionalitatea sunt totuna. Ştii ce-a scris Mihai Eminescu în „Curierul de Iaşi” (IX, 1876, nr. 125, 17 noiembrie). Îţi reproduc întocmai:
„Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sînt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că Românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin. Şi nu sînt aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţei. Cei mai mulţi oameni nu sînt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei şi durerei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrîneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, niciuna însă nu e lipsită de expresia concretă a simţirei şi numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atîtea limbi pre pămînt? Prin urmare simplul fapt, că noi Românii, cîţi ne aflăm pe pămînt, vorbim o singură limbă, „una singură” ca ne-alte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine, ce ne încongiură e dovadă destulă că aşa voim să fim noi, nu altfel.
Dar pe cît timp studiul principal al unei şcoale rurale sau primare e limba românească, ea este totodată organul prin care neamul moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui. Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gîndi şi a simţi româneşte.
Limba românească aţi fost şters-o din licee, voiţi s-o ştergeţi şi din şcoala rurală, cu toată comoara ei de locuţiuni, de proverbe, cu toată comoara ei de forme şi gingăşia de simţiri ? (…) Vreţi să înlocuiţi pe Alecsandri cu Ceasurile de mulţumire ale lui C. A. Rosetti, pe Donici cu kolecţiunea de poezii ale lui Serurie, pe Gr. Alexandrescu cu Orele de repaos ale lui Radu Pătărlăgeanu?
Mai bine nu vă amestecaţi unde nu vă fierbe oala.
Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi — din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă : limba, însă am transcris-o din buchile voastre gheboşite de bătrîneţe în literele de aur ale limbelor surori.” (Eminescu, 1970, 213-214).”
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here