Pierdut în spaţiu – cel puţin aşa pare – personajul meu incognito mi se revelează într-o altă zi a fi fiind asemenea unui Ahasver. Poartă un pardesiu lung, ros de molii pe la poalele din spate, care-i mătură pământul. Mantia de prinţ se zăreşte pe sub incomodul „raglan” pemerist (de prin anii 1950-1960, când doar activiştii de U.T.C. şi P.C.R. primeau „pe puncte” asemenea obiecte de îmbrăcăminte – n.m.).
Stă încremenit în faţa unei megaclădiri de parcă nu ar mai fi văzut-o. Pare de piatră, fără reflexe, cu chipul imobil, palid, străveziu. La parterul „palatului” e un restaurant unde accesul îi este interzis. Unde se intră în frac şi cu papion sub mărul lui Adam. După cum clipeşte din pleoape, sigur îşi pune, umil, întrebarea: „Să intru, să nu intru?”. Îşi desface nasturele de sus al vestonului de tip Fidel Castro ori de tip Stalin şi Ceauşescu (cine i l-o fi dat de pomană!?) ca să respire mai lejer. În mâna dreaptă observ, apropiindu-mă discret, o plasă din pânză de culoarea vişinei putrede. Bănui a fi ticsită cu cărţi groase: nişte „cărămizi” în toată regula.
Mort de curiozitate – sunt un „vânător consecvent”, de asemenea, „chilipiruri” (adică de asemenea momente bibliofile rare) – intru în vorbă. Mă recunoaşte instantaneu.
Mi se confesează cu o voce uşor răguşită: „Ce miros plăcut vine din local. Şi aduce cu el şi ceva căldură. Poate sufletească?”. „Să ne convingem dimpreună, pe proprie piele!”. „Lăsaţi gluma deoparte, că-mi produceţi durere. Ca atunci când am asistat la moartea lui Rimbaud şi Apollinaire, în strălucitorul Paris.” „Biet nebun” – reflectez în eu-mi neîncrezător –, dar ar putea grăi un adevăr istoric! În definitiv ce-s „Istoriile” lui Mircea Ciobanu? Sau „ficţiunile” lui Marin Preda?
Alături e o frizerie. „Hai să te tunzi şi să te bărbiereşti!” – îi sugerez însă cu un ton ferm. O iau înainte şi mă urmează, legănându-se ca trestia în vântul tăios al iernii. Pe scaunul confortabil, de domn veritabil cum devenise, căci figura lui părea a unui Euphorion transavatarizat, îi dau lacrimi, de emoţie.
Nu se foieşte, e încă puţin timorat, nu speriat, întrucât amintindu-şi, din nou, cine este în esenţă, începe să-şi redobândească demnitatea originară.
Într-un eon, fusese directorul Bibliotecii din Alexandria, într-altul: al Bibliotecii Congresului American, unde-i acceptase lui Mihai Ursachi un pachet cu operele-i poetice neoromantice şi oleacă expresioniste. Mărşăluise prin toate „americile”, zăbovise prin imensa Asie, supravieţuise eroic prin Africa de sub fruntea vreunui zeu negru ca smoala. Însă Europa îl sedusese complet şi definitiv. Avusese mai multe „morţi”, dar se reîntrupase ciclic în diverse corpuri, găsite, în comă prelungită, prin spitale, de regulă, părăsite, uitate de rude, ale nimănui în genere, cazuri preferate şi mult mai nebătătoare la ochi.
La ieşire, îi ofer o sumă de bani considerabilă pentru conţinutul plasei: „Am convingerea că, precum şi altădată, voi jubila, punându-le pe masa mea de scris.” „Negreşit şi certamente.” „Acum să luăm masa!” Nu-i explic cum e posibil această „aventură” culinară.
De fapt unul din tovarăşii de afaceri e patronul: un tip nonconformist, adept al antropocentrismului de sorginte postmodernistă şi al recuperării sacrului, de-o mai recentă provenienţă, transmodernistă.
Consumăm cele două feluri din meniu plus desertul şi o cană cu vin rubiniu, sec, dionisiac, pe un fundal muzical cathartic, reveriant, eclozând o nouă speranţă, din coaja invizibilă împrăştiindu-se în aer parfumul unui absint de nouă renaştere.
Personajul meu se preschimbase iarăşi.
Mă aflu în compania lui Faust. Exclam, îngrozit, aproape urlându-i: „Priveşte-mă atent, te rog. Sunt cumva Mefistofel?”.
Ion Popescu-Brădiceni
