ESEU – Evadatul din Scriitopia (II)

122

Cenaclul „Columna”
Nu sunt un om politic influent, deşi am avut ocazia să fiu unul. În două-trei rânduri. Din ce motiv n-am reuşit? Din pricină că n-am avut bani să pun la bătaie. Bani mulţi, precizez.
Dar sunt un lider de opinie, trecut prin viaţă, prin secrete de stat, prin organizaţii studenţeşti, prin organisme europene, prin mişcări literare subversive („Columna”, „Orfeu”).
Cenaclul „Orfeu” l-am condus ca student al Universităţii din Craiova, preluându-l de la Gabriel Chifu. (Apropo, mă consider un poet, un prozator şi un eseist cel puţin egal lui, dar mi-e drag, i-am dat Premiul Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni” cu toată bucuria inimii mele). Degeaba şi-a pus cenuşă în cap, recent, în „România literară” cum că ar fi postmodernist şi că aşa va fi. Îi comunic prieteneşte că se află în cumplită eroare. Politic, teoretic, social, economic, filozofic, cultural, în România n-a fost posibil un postmodernism autentic, ci transmodernismul pe de o parte (cu varianta anamodernismului, adică a recuperării, revizuirii, repotenţării, reevaluării literaturii române în sens invers: pe direcţia «spre început»), metammodernismul pe de altă parte.
Cele câteva influenţe datorate postmodernismului asupra literaţilor români nu sunt relevante. Lazăr Popescu e de aceeaşi părere cu mine: „Ceea ce Cărtărescu sau Muşina teoretizau drept postmodernism era cel mai curat modernism. Adică: antroprocentrism, realism şi biografism.”(Cinci voci ale optzecismului)
Cenaclul „Columna” îl conduc de vreo doi ani, iar ideea reînvierii unui „CLUB” select, autoritar, autotelic, autocefal, autocritic, autoreflexiv, autorizat, autonom, avangardist, exigent, intelectualist, s-a vădit salutară, întrucât a produs noi valori şi certitudini (puţine dar sigure), iar „bătrânii” se arată în continuare a avea vână (Cristian George Brebenel, Gelu Birău, Lazăr Popescu, Adrian Frăţilă, Alex Gregora, Vasile Ponea) dar şi inspiraţie.
Am stat îndelung de vorbă cu prefectul de Gorj, Ion Claudiu Teodorescu, care m-a informat de proiectul dedicat nouă, scriitorilor şi a oamenilor de cultură din Gorj.
Am dăruit ministrului Culturii, Daniel Barbu, cu prilejul „Zilelor Brâncuşi”, două din cărţile mele şi mi-a mulţumit personal. Singurul ministru care se mai bucurase de încrederea mea fusese Marin Sorescu. Aceleaşi titluri (Tranşee de cristal şi Fluturi pe frezii) i le-am oferit doamnei Ecaterina Andronescu, Preşedinta Comisiei de Învăţământ din Parlament. Expediate în ţară cele două volume proprii au „smuls” aprecieri favorabile de la scriitori români precum Liviu Ioan Stoiciu, Ion Pachia Tatomirescu, Victor Ştir, Nicolae Coande, Lazăr Popescu (gorjeanul considerând poemul „Două singurătăţi” un text de valoare europeană), Lucian Gruia, Persida Rugu, Gellu Dorian, Vasile Spiridon, Mircea Bârsilă, Ion Horea, Theodor Codreanu ş.a. Stau mărturie răspunsurile expediate pe e-mail-ul soţiei mele, pe care le voi da cândva publicităţii.

Uitat în universul livresc
Am fost un copil ca toţi copiii, numai că odată izgonit din „pântecul” familiei la şcoală (din satul Drăgoieşti) – orizontul meu poetic, în sensul „Ştiinţei noi” a lui G. Vico, lărgindu-se cultural – am suferit: sufletu-mi imberb, ca al unui pui de căprioară, a început să se simtă asediat de realitatea cretină şi insultătoare, deşi eu, insularul ficţionant, o voiam calitativ superioară.
Ion Căpruciu, student la Iaşi, venea doar în vacanţa de vară. Îi devorasem mica bibliotecă (formată din cărţile primite ca premiant I) graţie tatălui său, rudă cu neamul meu biciuit de tragediile celor trei războaie (1877, 1916, 1942), şi om iscusit, deşi molcom din fire. Cele două duzini de volumaşe stăteau pe poliţa de sus a raftului din bucătărie.
Apoi am atacat biblioteca familiei Paraschivoiu, al cărei obişnuit vizitator şi profitor devenisem. Verii mei erau: unul inginer agronom, altul medic, altul savant prin cele străinătăţuri. Stăteam în şoprul care adăpostea peste 100 de titluri ore întregi. Mă uita Dumnezeu în universul fascinant şi… paralel.
Mă scăldam cu fetele satului în toaia de la Bistriţa sau în „bâldâbâcul” Bâltei gol eu, goale-puşcă şi dânsele, ca-n paradis. Nu apăruseră ruşinea, dreptul la intimitate, frisoanele sexuale; convieţuiam, androginic, puri ca roua ce se lăsa peste macii din grâu, binefăcătoare ca apa vie (a se citi sfinţită de preotul bisericii de Bobotează).
Tatăl meu ne aducea de la Târgu-Jiu covrigi, măsline, pepeni verzi, pâine albă, bomboane fondante, caramele etc., dar şi „Poezii” de M. Eminescu, „Neamul Şoimăreştilor” de M. Sadoveanu, „Şoseaua Nordului” de Eugen Barbu.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here