În raport cu poezia clasică/tradiţionlă, „poezia vârstei postmoderne este o poezie care vine din cultură, o poezie a poeziei, a atitudinii lirice ironice şi nu a reveriei şi dezlănţuirilor metaforice” (Mircea Martin). Altcineva, undeva, afirma ritos: „Acum poezia e mai uscată decât bradul de Crăciun de anul trecut!”
În tradiţia marilor poeţi, creatori de miunate poezii despre natură, de la V. Alecsandri la G. Coşbuc, Ion Pillat…, Dumitru Gherghina realizează poeme inspirate mai cu seamă de cele patru anotimpuri, „în dulcele stil clasic”, de o frumuseţe şi un farmec deosebite, o creaţie care transmite fiorul şi armonia Anotimpurilor vivaldiene, ale clasicismului muzical vienez până la G. Enescu (Săteasca, Amintiri din copilărie), dar şi emoţiile imaginilor campestre policrome ale unui Bruégel sau N. Grigorescu. În acest sens cităm poemele Toamna târzie, Peisaj aproape hibernal, Paradis terestru, Împlinire (II), Mieii de odinioară, Primăvara şi vara… renasc, Speranţa toamnei viitoare, Şi iarăşi toamna, Înserare, În prag de iarnă, Laudă albinei…(III); în unele poeme apar fermecătoare sinestezii în manieră simbolistă.
Asemenea autorului Rapsodiilor de toamnă şi a celui care a scris Din lumea celor care nu cuvântă, în sensibilitatea poetică a lui Dumitru Gherghina îşi face loc o vietate, o „lumină lină” argheziană, simbolul hărniciei şi al binefacerii pentru sănătatea semenilor.
Albina ruptă din soare,
Sărută merii şi gutuii-n floare
Ce de parfumuri fac risipă
În orice zi, în orice clipă.
……………………………
E primăvară şi-i parfum,
Plesneşte floarea de salcâm.
E dealul plin de zumzet de albine.
Sunt bucuros, le merge tot mai bine…
Dulcea licoare a florilor de tei
Cu vise-ţi umple somnul de o bei.
Au florile de tei un har nestins
De când pe fruntea unei fete-au nins.
………………………………..
Laudă albinei (III), ş.a.
Nu putem a nu aminti pasiunea de homo viator a lui Dumitru Gherghina care a călătorit în ţară şi în lume spre a cunoaşte şi a se emoţiona de locurile vizitate, refulând în subconştient imgini, fapte şi întâmplări receptate sensibil. Mai întâi, atâtea poeme care se referă la satul unde a revenit de atâtea ori de la oraş, apoi vizitarea Mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, unde stilul brâncovenesc este începutul Renaşterii în ţara noastră, Mânăstirea Argeş, Marea Neagră, Balcicul selenar, operă şi peisaj divin, cuibuşor de linişte şi meditaţie al Reginei Maria. Pelerinaj pe urmele Mântuitorului şi ale sfinţilor părinţi în Egipt, Pelerin în Ţara Sfântă, locuri şi branduri sacre pe care puţini muritori au avut sau au ocazia a le contempla.
După acest travaliu tematic, /comentariu literar, concluzia sau coda apare concentrată în două poeme, în tonalităţi majore deschise, un optimism apoteotic şi o realitate în dublă ipostază ce vizează perenitatea.
Timpul s-a scurs alert, ameţitor,
Nu pot s-accept că sunt bătrân,
Doar am proiecte mari în viitor
Şi nu mai pot să le amân.
Resping brutal povara lumii
Deşi târziu, călătoresc, călătoresc!…
Fac zilnic înconjurul lumii,
Acum îmi place mie să trăiesc!
…………………………
Senectute (I)
În sufletu-mi
ars de dor
sălăşluiesc două patrii:
Patria mică – satul natal –
cu casa părintească
şi Cerna-n aval
şi patria mare-
patria mamă-
cu munţi seculari,
cu câmpii de mătase,
dealuri însorite
şi râuri argintii.
……………………..
Patria eternă (II)
Asemenea lui George Enescu (compozitor, vilonist, pianist, dirijor, profesor) şi George Călinescu (critic literar, istoric literar, eseist, prozator şi poet) care au fost cinci într-unul, Dumitru Gherghina din Rusăneşti-Vâlcea este un eminent profesor, mentor liric, director de editură didactică, poet şi prozator.
Poemele lui Dumitru Gherghina se citesc şi se recitesc cu mare câştig nu numai în plan literar-artistic, ci şi în plan uman, în general.
Ad multos annos & Excelsior, maestre Dumitru Gherghina!
Marin I. Arcuş
