În prima zi a penultimei săptămâni a Postului Mare al Învierii Domnului, vom căuta să aprofundăm esenţa «DUMNEZEULUI-LOGOS» în viziunea Sfântului Chiril al Alexandriei, mai ales pentru a evidenţia faptul că Logosul exprimat prin Dumnezeu Tatăl este însuşi Cuvântul transformat într-o Fiinţă îndumnezeită, cea care ni se înfăţişează nouă dezvăluind conținutul Împărăției, prin Treimea cea deoființă și nedespărțită. Căci pocăința, exprimată prin post şi rugăciune, se revelează în viziunea Sf. Chiril al Alexandriei prin a fi îndreptătoare şi ducătoare la Împărăție, iar, în acest sens, ea trebuie să aibă drept conținut Sfânta Treime, pentru că însăşi Arătarea Acesteia în faptele noastre, în trăirile şi în viaţa noastră care dă sens Bisericii. Sfântul alexandrin parcă ne îndeamnă către o pocăință vie față de Dumnezeul nostru care refuză să fie idol şi care nu accept să fie idolatrizat. De aceea Cuvântul născut din Dumnezeu-Tatăl intră în lume, trăiește între noi, asemeni nouă, afară de păcat şi prin înţelepciunea Sa încercă să ne facă oameni, dar, nu numai după chip, ci și după asemănarea inconfundabilă, deoarece, aşa cum ne-a creat Treimea dintru început, prin credinţă ne întărim apropiindu-ne de Împărăție, numai prin pocăință și rugăciune, prin trăirea și asumarea morții în Hristos! De cele mai multe ori, profețiile mesianice au avut ca scop anunțarea venirii lui Mesia prin care se va realiza mântuirea, deoarece, Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost în lume de la inceputurile ei, mai ales prin raţiunile lucrurilor, care sunt chipuri create şi susţinute prin raţiunile Lui eterne, ca şi prin persoanele umane care prin raţionalitatea lor vie sunt chipurile ipostasului Lui Hristos Mântuitorul, create cu scopul de a gândi raţiunile lucrurilor împreună cu ceea ce înseamnă Raţiunea divină! Pornind chiar de la explicaţia Sfântului Chiril al Alexandriei, prin «întrupare» înţelegem că Fiul etern al lui Dumnezeu Şi-a asumat o natură umană autentică şi a trăit o viaţă umană adevărată pe pământ, fără să fi încetat vreodată ca să fie şi Dumnezeu!
Logosul sau Cuvântul născut din Dumnezeu-Tatăl s-a transformat într-o Fiinţă!
Deci, Sf. Chiril al Alexandriei vorbeşte clar de două naşteri ale Fiului: una dinainte de veci, din Tatăl, iar alta la «plinirea vremii», când s-a născut trupeşte din Sfânta Fecioară. Îl numeşte «Unul-Născut», adică singurul născut din fiinţa Tatălui, dar totodată şi «Întâiul-Născut între mulţi fraţi», deoarece El a fost întâiul care a biruit moartea, trecând de la moarte la viaţă, dându-ne şi nouă celorlalţi puterea de a face aceasta. Să mai urmărim faptul că în comentariul pasajului din Evanghelia după Matei (17, 5) unde Dumnezeu le spune Apostolilor: «Acesta este Fiul meu cel iubit întru care am binevoit», Sf. Chiril face remarca următoare: «Fii atent că El nu spune: în aceasta este Fiul meu, ca să nu fie conceput parţial, ca fiind o fiinţă inclusă în alta, ci, ca Unul şi acelaşi, conform economiei unirii» întru veşnicie! Peste toate cele, dincolo de orice îndoială, Sf. Chiril consideră că numele de Iisus Hristos nu se poate da «nici Cuvântului din Dumnezeu, separat de natura umană, dar nici templului cel născut dintr-o femeie şi neunit cu Cuvântul! Fiindcă prin Hristos se înţelege Cuvântul lui Dumnezeu unit cu natura umană printr-o inefabilă taină conformă economiei» care se dezvăluie dincolo de supoziţiile contextuale! Da, Sfântul Chiril, tâlcuind pasajul în care Sfântul Apostol Pavel afirma: «Iisus Hristos este acelaşi ieri, azi şi în veci» (Evrei 13,8), ne spune tuturor că: «Trebuie atribuită Domnului vechimea şi împreună cu trupul, fiindcă este Dumnezeu prin natură unit cu trupul şi obişnuind să comunice trupului său bunurile propriei sale naturi» umanizate! Tocmai această afirmaţie tranşantă a Sfântului Chiril constituie un argument principal împotriva ereziilor vremii care Îl considerau pe Iisus Hristos un simplu om, deoarece: «Alţii, pretextând că ei roşesc dacă apar ca închinându-se unui om, refuzând să încununeze de slava cerească un trup pământesc, spun că Logosul, Cuvântul născut din Dumnezeu-Tatăl s-a transformat într-o Fiinţă din oase, nervi şi carne»! Nu încape îndoială că Hristos-Domnul a metamorfozat natura umană, facând-o a sa proprie, iar în acest fel, aşa cum ne spune Sf. Chiril, El «a adus ceva naturii umane», a îndumnezeit-o, ridicând-o din stricăciune şi moarte. În consecinţă, putem aprecia că nu se produce nici o schimbare a naturii umane în cea divină, dar înfrângând stricăciunea naturii omeneşti în sine, Sf. Chiril conchide că mai întâi Hristos «s-a constituit ca izvor şi temei al celor care sunt transformaţi în vederea vieţii celei noi în Duhul; de acum înainte El va transmite, ca în participare şi după har, la întregul neam omenesc, atât incoruptibilitatea trupului, cât şi ajutorul şi tăria din partea dumnezeirii», doar pentru ca şi noi să devenim «fii ai lui Dumnezeu», «prin participare şi după har, prin El, în Duhul» din care se desluşeşte nedesluşitul, adică Dumnezeu-Logosul! Quod erat demonstrandum, am spune noi, deoarece în tâlcuirea Evangheliei Sfântului Ioan, Sfântul Chiril ne arată că Fiul nu era numai din eternitate «Întru început, sau în Tatăl, era Cuvântul», ci, mai ales faptul că el este o Persoană deosebită de Tatăl, deşi în strânsă unire cu Tatăl Ceresc.
Putem vorbi de o întrupare a Logosului Lui Dumnezeu prin Lumina necreată!
Dacă analizăm fundamentul comunicării însuşirilor prin sintagma pe care o reprezintă unitatea Persoanei «Logosului», în care sunt unite cele două firi, vom acredita ideea că prin aceasta, firii Sale omeneşti i se atribuie însuşiri, puteri şi lucrări dumnezeieşti, dar comunicându-se una alteia, firile îşi păstrează integritatea şi individualitatea într-un climat fără confuzie. Iată ipostasul lui Dumnezeu-Cuvântul, subiectul celor două firi poate fi «emiţătorul» care comunică firii omeneşti pe care aluat-o la întrupare cu anumite însuşiri, puteri şi lucrări proprii firii dumnezeieşti, dar însuşindu-şi proprietăţi ale firii omeneşti, fără ca prin aceasta cele două firi să sufere vreo modificare. Prin comunicarea însuşirilor, Mântuitorul se manifestă deodată ca Dumnezeu şi om. Doar dacă vom accepta termenul de «fisis» în sensul de calitate de a fi existenţă distinctă, de a exista ca mod de fiinţare, un asemenea demers aplicat naturii umane a Lui Hristos trebuie analizat cu mult discernământ, iar pentru Sf. Chiril, putem spune că această nuanţare nu-şi dobândeşte un «fisis» acceptat prin sine însuşi, ci prin persoana Logosului, iar cum aceasta este dintotdeauna legată de natura divină, credem că se poate vorbi de o singură accepţiune a lui «fisis», ca o întrupare a Logosului Lui Dumnezeu prin Lumina cea necreată. Ştim că lumea are nevoie de un Dumnezeu transcendent ei, pentru a se împărtăşi de lumină la nesfârşit. Altfel, e condamnată să rămână la nesfârşit în lumina ei nedeplină şi palidă, în lumina care nu-i dă sensul existenţei, ci, doar iluzia mântuirii. Dacă Însuşi Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi făcut om ca să învingă moartea, existenţa oamenilor şi a lumii n-ar avea nici un sens! Iar dacă El ar fi fost creatură, n-ar fi înviat, precum nici o creatură nu învie prin sine însăşi! Da, fără Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, deci ca Fiul luminii, lumea ar fi rămas într-un veşnic întuneric al rătăcii către non-sens, cu atât mai plictisitor cu cât durează veşnicia. De aceea, a lumina, spune Sfântul Chiril, e o acţiune cu substrat divin, iar a fi luminat e doar o simplă pasivitate, poate chiar un efort minimal de a primi lumina, de-a înţelege sensurile ce ni se comunică. După Sf. Chiril, primirea luminii poate fi socotită pasivitate de formă, dar mai mult în sensul că lumina se primeşte, nu se dă gratis! Totuşi, în primirea luminii se cristalizează şi un efort în sine şi o acceptare a ceea ce înseamnă ascultarea credinţei. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în aşa fel încât Dumnezeu să fie prezent aici pe pământ între oameni şi să fie un om ca ei, este un mister prea mare pentru a putea fi totalmente pătruns de mintea omenească. Dar din limbajul folosit de autorii Noului Testament căpătăm o serie de informaţii clare despre acest eveniment. În primul rând trebuie să vedem ce a spus Domnul nostru Însuşi despre Sine. El s-a prezentat ca fiind «Cel ce S-a coborât din cer» şi care, deşi era coborât din cer, spune imediat că El «este în cer» (Ioan 3:13). Cu altă ocazie, El spune despre Sine: «Eu sunt pâinea care S-a coborât din cer» (Ioan 6:41) sau «Eu sunt pâinea vie care S-a coborât din cer» (Ioan 6:51). Vieţile oamenilor apar ca nişte entităţi care se nasc odată cu începutul neamului omenesc. De la întâia carte a Vechiului Testament, persoana Mântuitorului promis se vede anunţată ca un fir roşu de-a lungul istoriei până ce se arată lumii ca Fiu al lui Dumnezeu. «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu» (Facerea 1, 1-2), de unde putem deduce că întruparea Cuvântului, a Logosului Lui Dumnezeu a avut loc ca o necesitate: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14). «Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om» (Crezul sau Simbolul credinţei, art. 2). Aşadar, Cel făgăduit, în persoana divino-umană a lui Mesia, Hristos Iisus, a venit ca să surpe stăpânirea diavolului prin Moartea şi Învierea Sa şi să izbăvească omenirea din frica morţii: «Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa» (Evrei 2, 14-15), dând Evanghelia cea cu putere de mântuire pentru tot cel ce crede (Romani 1, 9; 1, 16). Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume a fost și este mântuirea omului prin jertfa răscumpărătoare de pe cruce: «Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea» (Ioan 3, 16-17). Persoana umană trăieşte, prn luminarea ei de către Dumnezeu, mai dependentă de El, dar, ea nu e numai obiect în primirea luminii, ci şi subiect care se umple de lumină. Nu e izvor, dar e cel ce bea apă din izvor şi se sileşte să bea cât mai multă apă vie. Fiinţa umană are şi o bucurie în aceasta, ba e chiar atrasă de lumina ce i se arată de cele mai multe ori ca o viziune. Vom vedea că nu doar Sfântul Evanghelist Ioan îi cere celui ce primeşte lumina să o «cuprindă», osândindu-l pe cel ce nu o cuprinde, dar, Sf. Chiril reiterează faptul că treptele îngereşti superioare luminează pe cele inferioare, iar cele de jos sunt atrase de lumina celor superioare. Prin aceasta, în relaţia cu Dumnezeu-Logosul, chiar atracţia luminii Lui şi voinţa de-a o cuprinde prin ceea ce simt şi conştientizează făpturile omeneşti reprezintă însuşiri pe care acestea le au de la Dumnezeu. Nu se poate nega nicidecum că omul se sileşte să se lumineze pe sine, dar cu cât e mai înălţat spre Dumnezeu, arată Sf. Chiril, cu atât îşi dă seama mai mult că are chiar această voinţă de-a se lumina şi de-a fi luminat de la Dumnezeu.
Profesor dr. Vasile GOGONEA
