Pentru că suntem la jumătatea Săptămânii Luminate în care Dumnezeu revarsă cu multă iubire negrăită şi cu nespusă dragoste divină Harul Său tămăduitor, îngăduindu-ne să fim trăitori în sânul «Maicii spirituale a poporului român», aşa cum pe bună dreptate şi în legitimă genialitate aprecia Mihai Eminescu. Să credem şi în Biserica noastră dreptmăritoare, chiar dacă unii consideră cu pizmă şi cu o naivă ignoranţă că Ortodoxia ar însemna «cețurile slave» ca fiind confuze şi lipsite de culoare! Ar fi bine să cugetăm şi să răspundem la întrebarea firească legată de locul unde erau slavii în veacul întâi după Hristos, atunci când Sf. Apostol Andrei propovăduia credinţa printre daco-geți sau în veacul al IV-lea creştin, în vremea când străromânii se închinau mai toți Mântuitorului Hristos, pentru că dincolo de perdeaua «ceţurilor slave» luminează peste veacuri Bizanțul ortodox, cu străluciţii Sf. Părinți ai Răsăritului și cu toate Sinoadele Ecumenice, ca să nu mai vorbim şi despre marea şi dreptmăritoarea tradiție mistică a isihasmului, pentru a înţelege mai bine că atunci când s-au statornicit în arealul nostru slavii, noi, românii, aveam deja o tradiție creștină consolidată, bine definită prin dangătul de clopot al izvoarelor bizantine. Până și conștiința vie a romanității ne-am păstrat-o prin Imperiul Roman de Răsărit, al bizantinilor, care-și spuneau «romei» și se considerau continuatori ai vechii Rome! O astfel de asociere creștină răsăriteană a făcut ca și unele cuvinte moștenite de noi din latina populară, puţin deosebită de cea vorbită la Roma și devenită mai târziu limbă consacrată a Apusului, să fie de multe ori asumate în spirit ortodox, cunoscând o cu totul altă evoluție decât în Apus, din moment ce «lumen» (lumină) a devenit «lume», «anima» (suflet) a devenit «inimă», «conquaero» (cuceritor) a devenit «cucernic», iar acest lucru îl spunem, doar ca să ne referim la câteva exemple edificatoare! Faptul că s-a adoptat, după unele împrejurări și poate vremelnic, la începuturile vieții noastre statale, slavona ca limbă de cult și de cancelarie, de bună seamă că acest fapt nu era decât o simplă formă târzie de consemnare şi de comunicare în raport cu tradiția noastră creștină răsăriteană, un mijloc la îndemână pentru a transfera valori bizantine și o sensibilitate deja tipic românească, într-un «suflet românesc în haină slavă», cum spunea un mare istoric al literaturii noastre vechi, Nicolae Cartojan, exprimându-se printr-o metaforă vestimentară edificatoare!
„Eu, feții mei, nu știu alt rai mai dulce decât fața lui Hristos…”!
Merită precizat faptul că pentru a se confirma şi măreția creștin-ortodoxă a trecutului nostru românesc, pe fondul unei legături organice dintre Biserică și instituţia statului, din perioada medievală a voievozilor și a domnitorilor pământeni, până în epoca modernă a regalității, când pe blazonul Casei Regale scria: «Nihil sine Deo» (Nimic fără Dumnezeu), tocmai pentru ca să-și cunoască tradiția, și deci adevărata identitate spirituală, culturală și națională, pentru că în marea carte a istoriei neamului românesc şi în mărturiile istorice bisericești e scris cu litere de aur cuvântul voievozilor cărturari, precum Neagoe Basarab sau Dimitrie Cantemir, al voievozilor martiri, precum Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu, al scriitorilor noștri clasici, de la Heliade Rădulescu la Mihai Eminescu și de la George Coșbuc la Vasile Voiculescu şi Tudor Arghezi! Iată, ne spune la un moment dat Sfântul Voievod Neagoe Basarab, domn al Țării Românești între anii 1512 și 1521: „Eu, feții mei, nu știu alt rai mai dulce decât fața lui Hristos…”, ca într-o mirifică definire a credinţei și evlaviei ortodoxe care provine de la un voievod cu vocaţia culturii sacrului! În acest sens, considerăm că trebuie să se știe și să se spună deschis faptul că recunoscându-i-se Bisericii Ortodoxe Române titulatura de «Biserică națională», de fapt, recunoaștem și poporului român titlul de aleasă cinstire de a se fi născut ortodox, de a fi rămas ortodox şi de a fi peste veacuri ortodox, în pofida tuturor silniciilor şi a provocărilor venite din partea celor care au lansat recent «petarda» cu Paştele catolic şi ortodox în aceeaşi zi! Se ştie destul de bine că rezervele unora față de titulatura de «Biserică națională» sunt și manifestări ale anumitor influențe occidentale specifice ecumenismului modernist şi postmodernist! Iar, dacă în Occident nu există propriu-zis Biserici naționale, ca o expresie ce stă în tradiția universalismului catolic, e foarte clar faptul că Ortodoxia e așezată instituțional pe temeiul Bisericilor naţionale care și-au căpătat treptat autocefalia. Spre exemplu, Biserica Ortodoxă Română este Biserică autocefală din 1885, avându-și conducerea în sânul neamului românesc, nu în afara granițelor naționale sau în custodia vreunui organism european, iar în 1925 Biserica noastră naţională a fost ridicată la rangul de Patriarhie, fiind autonomă şi nu subordonată unor instituţii din afara ţării! Tocmai acest lucru îi deranjează pe «reformatorii» subordonaţi intereselor străine, iar, tocmai statutul de instituţie autonomă asigură o relație specifică a Bisericii cu statul, cu organismul național în general! Tocmai de aceea, putem vorbi, atât din perspectiva trecutului, cât și cea a prezentului, de Biserică națională, fără ca prin aceasta să intenționăm să lezăm pe cetățenii români de alte naționalități sau confesiuni. Tocmai acest lucru l-a subliniat recent Patriarhul Ierusalimului, Teofil al III-lea, atunci când a spus că trebuie să facem o deosebire între termenul de «ecumenism», pe care Preafericirea Sa nu îl înpărtăşeşte nicidecum, şi termenul de «spirit ecumenic», adică, respectul care se cuvine acordat fiecărei confesiuni religioase! Să precizăm că în cazul nostru, al poporului român, vorbim despre covârșitoarea majoritate a ortodocșilor: 87%, conform recensămintelor recente, iar, tocmai acest lucru îi deranjează până la exasperare pe globaliştii occidentali!
,,Dumnezeu este asemenea unui cerc ale cărui margini nu sunt nicăieri, iar al cărui centru este pretutindeni”! (Fericitul Augustin).
Este necesar să avem în vedere că nu putem să ignorăm tradiția ortodoxă, pe care Apusul însuși o redescoperă și o prețuiește de la o vreme, ca pe un izvor viu și autentic al Revelației divine, pentru că unii dintre noi, ca nişte înrobiţi prostologiei, ne ignorăm şi ocultăm propriile valori ca să le vindem pe iluziile colorate şi ademenitor ambalate ale altora! În timp ce ereticii, epuizați spiritual de rătăcirile modernității, știu să preia și să chivernisească aurul și nestematele Sfinților Părinți ai Tradiției răsăritene, se constată faptul că în Occident, interesul pentru Ortodoxie este într-o creștere continuă, pentru că unii teologi apuseni de marcă, mai ales catolici, din rândul cărora putem aminti pe: H. U. von Balthasar, R. Waldenfels, G. Habra, B. Sesboüé, recunosc dreptatea Răsăritului în multe probleme teologice, iar, faptul ca atare este confirmat și de către enciclica papală «Orientale lumen», în care se recunoaște că Răsăritul European este leagănul creștinătății (sic!!!). Când vorbim despre unitatea credinţei, nu avem în vedere unitatea cu orice preț și cu oricine, pentru că nu poate fi vorba de unitate între bine și rău, între Dumnezeu și diavol, între Iisus Hristos și Anticrist, între lumină și întuneric, între adevăr și minciună, între ortodoxie și erezie, între păcat și sfințenie, între fărădelege și dreptate, între bogăţie şi sărăcie, între pace şi război, între viaţă şi moarte! Ştim bine că Moise și Aron nu s-au unit cu adunarea lui Core, Dathan și Abiron și a «250 de oameni dintre fiii lui Israel, căpetenii ale adunării, aleși ai sfatului și oameni de vază» (Num 16, 2 LXX), care au râvnit și la preoție (Num 16, 9-10), iar, tocmai aceste contraste, aceste incompatibilităţi au despărțit adunarea Domnului de adunarea lui Core, ca să nu piară împreună cu ei (Num 16,21.24.26), când s-a despicat pământul și a înghițit de vii în flăcări pe cei răzvrătiți (Num 16,30-33.35). Ca urmare, să să ia aminte adunările creștine de tip «Core», mai ales că Sf. Apostol Pavel nu s-a unit cu adunarea ereticilor Imeneu și Filet, creștini care s-au abătut de la adevăr (2 Tim 2,17-18) și care au contestat autoritatea și doctrina lui Pavel și Timotei. De altfel, Apostolul Pavel a făcut aluzie la episodul bine cunoscut din Num 16, cu adunarea lui Core, adunare prototip în contextul adunării lui Imeneu și Filet (2 Tim 2,19, atunci când spune: „Temelia solidă pusă de Dumnezeu rămâne neclintită, purtând pecetea aceasta: «Domnul îi cunoaște pe cei care sunt ai săi» și să se îndepărteze de nedreptate cel care invocă numele Domnului”! Dacă stăm să gândim cu deplină luciditate, slujirea Bisericii unește, domnia lumească laică este cea care dezbină, aşa că lupta pentru putere, bogăţie, domnie și întâietate, prezentă și între apostoli (Mc 10,35-45, poate avea în vedere cererea fiilor lui Zevedeu de a sta la dreapta și stânga Mântuitorului Iisus Hristos în Slava Sa), deci, care poate fi socotită o cauză a dezbinării (schismelor) în Biserica Lui Dumnezeu! (VA URMA)
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
