– Rep. Domnule Constantin Brâncuși, cum deslușiți, în timp și peste timp, această negrăită și nepătrunsă taină a «devenirii întru ființă» a pietrei care «vorbește»?
-Eu nu dau niciodată prima lovitură, până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi, până când piatra îmi vorbeşte! Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe!
“Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi”
– Rep. Totuși, aparențele fac parte din proiecția Eului nostru!
-Cine nu iese din Eu, nu atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa!
– Rep. Vă urmărește un gen de căutare a copilăriei?
-Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi. În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…
– Rep. Cred că frumusețea copilăriei se deslușește și în zborul unei păsări!
-O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Şi încerca să iasă bătând în geam şi nu găsea ieşirea – căci se lovea mereu de sticlă. S-a aşezat apoi să se odihnească. Şi a încercat din nou şi a ieşit. Sculptura este la fel: dacă găseşti acel geam (acea ieşire), te ridici înspre cer, intri în împărăţia cerurilor…
“Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire”
– Rep. Care este mesajul artei dumneavoastră, pe care îl adresați vieții?
-Arta nu face decât să înceapă continuu. Eu am pornit, întotdeauna, de la o idee, de la Natură. Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire.
– Rep. Se poate spune că arta desăvârșește întreaga umanitate?
-Arta – poate cea mai desăvârşită, a fost concepută în timpul copilăriei umanităţii. Căci, omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să redeştept sentimentul acesta în sculpturile mele.
– Rep. Putem vorbi de o bucurie care deschide calea desăvârșirii?
-O sculptură desăvârşită, trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe acela care o priveşte.
– Rep. Ca o punte care leagă cerul și pământul?
-O sculptură nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal – şi în pământ. Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe!
– Rep. O adevărată armonie a proporțiilor interioare, așa este?
-Înălţimea în sine a unei opere nu vrea să vă spună nimic. Este întocmai ca lungimea unei bucăţi muzicale, însă proporţiile interioare ale obiectului – acelea vă spun Totul.
“Duceţi-vă să vedeţi ceea ce am putut să realizez eu, la Târgu-Jiu”
– Rep. Ce le spuneți străinilor, atunci când vreți să le vorbiți despre țara în care v-ați născut?
-Duceţi-vă la noi, în România, să vedeţi oamenii, costumele, locurile (spaţiul românesc). Duceţi-vă să vedeţi ceea ce am putut să realizez eu, la Târgu-Jiu!
– Rep. Iar, eu, ca un simplu privitor, cum aș putea să deslușesc tainele creației?
-Du-te! îmbrăţişează Columna infinirii cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o – şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr, sinele cerului!
– Rep. Iar, dacă ar trebui să mă raportez la exigența kantiană a scopului în sine, ce ar trebui să fac în acest moment?
-Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit. Purtând această armură, eşti puternic în contra răului – devii invulnerabil!
– Rep. Operele Ansamblului sculptural de la Târgu-Jiu, parcă dau o nouă dimensiune spațiului și creează o stare de spirit care sensibilizează și emoționează!
-Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ. Nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut – dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii.
“Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu…”
– Rep. Când vă simțiți cel mai aproape de Dumnezeu-Creatorul?
-Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu, şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi!… Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu…
– Rep. Domnule Brâncuși, în proiectele dumneavoastră, dovediți că sunteți mereu un împătimit al căutării noului în artă!
-Prefer să creez aceste sculpturi şi să greşesc; decât să nu greşesc şi să recreez pe Venus din Milo – căci Venus din Milo a mai fost creată odată şi este, vai, insuportabil de bătrână.
– Rep. Efortul creator ne face mai înțelepți și ne aduce mai aproape de sfințenie?
-Un înţelept face din veninul său interior remediu pentru sine; sau precept de tămăduire pentru semeni… Însă, cine nu se luptă în contra Răului, s-a şi predat deja inamicului. Noi nu înţelegem, nu vedem – viaţa reală, decât prin răsfrângerile, prin strălucirile ei!
– Rep. Se pare că esența creației dumneavoastră înseamnă și o detașare de aspectele concrete ale vieții!
-Eu nu doresc să reprezint în sculpturile mele făpturi terestre – hamali grei – ci, fiinţe înaripate şi eliberatoare – şi, pentru aceas¬ta, nu ar trebui să glorificăm nicidecum munca în sine sau dificultatea efortului. Acestea rămân cele mai nenorocite dintre lucruri şi nu sunt, în definitiv, decât un mijloc, însă până şi Creatorul le-a împrumutat, în drumul său
“Mă aflu printre lucrurile esenţiale”
– Rep. Credeți că există o imagine interioară care se profilează înlăuntrul pietrei?
-Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul – tăinuit în materie, măsura propriei ei fiinţe. Căci mâinile sculptorului gândesc întotdeauna şi urmăresc gândurile materialului! Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut, mi-a dat peste mâini.
– Rep. Cât de mult mai aparțineți acestei lumi atât de frământate?
-Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale. Eu nu creez Păsări – ci zboruri! Arhitectura este sculptură locuită.
– Rep. Aveți o predilecție pentru zbor, dar aș vrea să vă întreb, dacă acest zbor ne apropie de Dumnezeu și dacă ne face mai smeriți?
-Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul – ce fericire! Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important.
– Rep. Sunt și azi «specialiști» care contestă autenticitatea creției brâncușiene!
-Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.
– Rep. Ce le răspundeți acestor detractori?
-În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie – nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.
“Arta ar trebui să fie numai bucurie”
– Rep. Ce putem vedea, când pașii ne poartă…pe sub Poarta Sărutului?
-Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului)?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii Sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.
– Rep. Care este menirea artei adevărate, într-o lume bântuită de fantomele maleficului și aflată sub invazia deconcertantă a mediocrității?
-Arta ar trebui să fie numai bucurie!… Arta este o oglindă în care fiecare vede ceea ce gândeşte. De aceea, nu există «artişti», ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor! Arta rămâne o taină şi o credinţă! Iar când se face după vreo teorie, este falsă!
– Rep. Dacă vorbim de o dimensiune definitorie a artei brâncușiene, care ar fi aceasta?
-Arta mea este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată – poate în singura realitate valabilă.
– Rep. Dar, în artă, putem vorbi de o simplitate care dezvăluie sensul realității?
-Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor. Simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată. Arta este altceva decât «redarea» vieţii, este transfigurarea ei!
“Opera de artă exprimă o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul”
– Rep. Cu toate meandrele și chiar cu sincopele acestei vieți?
-Viaţa se aseamănă cu o spirală. Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă.
– Rep. Parafrazându-l pe Kant, fiecare ne întrebăm: «Ce trebuie să fac»?
-Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un rob!
– Rep. La aproape paisprezece decenii de la naștere, care credeți că ar fi dimensiunea civilizației actuale?
-Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cuceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă… Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte… Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.
– Rep. Desigur, un artist ca dumneavoastră, care năzuiește la…
-Am făcut şi eu paşi pe nisipul eternităţii!
Profesor, Vasile GOGONEA
