Educaţia…şi Lecţia de viaţă! Ideea de naţionalitate la Nicolae Bălcescu în statuarea sociologiei naţiunii! – ,,Eu mi-am început viaţa intrând în închisoare pentru revoluţie şi închisoarea obligă ca şi nobleţea“! (Nicolae Bălcescu)

743

Într-o scrisoare către Alexandru C. Golescu, din martie 1850, Bălcescu spunea printre altele: “Quant a moi J’etais fatalement, en quelque sorte, pousse a etre revolutionnaire. J’avais commence la vie en me faisant mettre en prison pour la revolution et prison oblige comme noblesse”(“Cât despre mine, eu am fost fatalmente, într-un fel oarecare, nevoit să fiu revoluţionar. Eu mi-am început viaţa intrând în închisoare pentru revoluţie şi închisoarea obligă ca şi nobleţea“)! În acest fel înţelegea Bălcescu să privească şi să înţeleagă cauza revoluţiei, ca pe o cauză nobilă care îi mobilizează efortul şi îl responsabilizează pe deplin! Ridicat din mijlocul poporului, el trăia profund sentimentul că este legat prin fire nevăzute chiar de soarta acestui popor de ţărani, pentru a-şi împlini destinul tragic al unei vieţi prea scurte pentru o cauză atât de mare. Calităţile sale puse în slujba unei cauze naţionale, ca democrat-revoluţionar, au fost recunoscute chiar şi de aceia care contestau rolul său de exponent de frunte al curentului cel mai înaintat al revoluţiei paşoptiste din Principatele Române. În lucrarea intitulată “Istoria civilizaţiei române moderne”, Eugen Lovinescu subliniază următoarele: “Nicolae Bălcescu era un revoluţionar; nu însă şi un liberal şi republican în sensul Brătienilor şi a lui Rosetti; ridicat de jos, era democrat; istoric, avea obsesia trecutului şi a celor optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român. Numai gândindu-se la popol(sic!n.n.), Rosetti plângea; lui Bălcescu îi trebuiau cele optsprezece veacuri. Rezultatul e acelaşi; unul avea însă intuiţia prezentului; celuilat îi trebuia studiul trecutului. Prin acest studiu ajunsese, desigur, la concepţia sa naţională; el visa, aşadar, unirea tuturor românilor”(Eugen Lovinescu, “Istoria civilizaţiei române moderne”, Edit. Ştiinţifică, Buc. 1972, pag. 163). Subliniindu-i meritele incontestabile ca istoric, Lovinescu este înclinat să aprecieze mai mult omul de ştiinţă şi mai puţin pe democratul-revoluţionar şi militantul în slujba unei cauze politice!

,,Eu am fost fatalmente, într-un fel oarecare, nevoit să fiu revoluţionar”!
Bălcescu a înţeles clar că pentru reuşita revoluţiei este necesară unirea tuturor românilor sub un singur steag naţional, care să ducă la declanşarea unei acţiuni coordonate. De asemenea, el preconiza unirea cu celelalte mişcări revoluţionare din Ungaria, Polonia şi Serbia, pentru eliberarea socială şi naţională. A fost considerat unul dintre conducătorii mişcării revoluţionare care au pus un mare accent pe rezolvarea problemei agrare şi pe îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor. Rezolvarea problemei proprietăţii corespundea, în mare măsură, stadiului dezvoltării societăţii româneşti şi idealurilor promovate de către o serie de curente şi orientări care caracterizau elita intelectualităţii româneşti din acea vreme, profund angajată în procesul de modernizare a instituţiilor statului. Tocmai această dorinţă de a schimba vechile stări de fapt, certifică o anumită poziţie democrat-revoluţionară şi înclinaţia sa spre modernitate. Apărarea intereselor celor mulţi şi nevoiaşi a reprezentat un crez al mântuirii neamului său! Democraţia, ca sistem de organizare socială şi de guvernare politică poate fi considerată o consecinţă a înfăptuirii principiului naţionalităţii, iar evidenţierea aspectelor politice concrete ale procesului democratic democratizarea statului, a proprietăţii şi a capitalului (adică a creditului) ajută la o mai bună înţelegere a principalelor direcţii în care Bălcescu şi-a concentrat preocupările sale de vizionar şi de idealist până la sacrificiu! Bălcescu–omul, dar şi Bălcescu–patriotul naţionalist, cel pe care înfrângerea revoluţiei l-a sortit unui trist exil şi morţii departe de ţară, avea să-şi încheie viaţa cu convingerea fermă că istoria îi rezerva poporului său un frumos viitor. El sfârşeşte prin a-şi păstra neclintită încrederea în viitorul României, una, mare şi nedespărţită! Afirmând ideea naţionalităţii şi demonstrând posibilităţile poporului român de a-şi cuceri neatârnarea prin forţele sale proprii, Bălcescu foloseşte prilejul evocării figurii lui Mihai Viteazul, ca un îndemn simbolic pentru realizarea unităţii românilor. Ca tip de gânditor idealist, dar şi ca istoric de anvergură europeană, ca democrat-revoluţionar de excepţie şi ca spirit umanist de sorginte iluministă, Bălcescu rămâne omul de acţiune cu bătaie lungă în viitor, dar şi sufletul romantic ce scrutează mereu spre gloria trecutului! Prin evidenţierea ideii de naţionalitate, Bălcescu realizează o sinteză a obiectivelor şi a reperelor definitorii ale revoluţiei paşoptiste, reliefând atât aspectele social-politice, cât şi pe cele naţionale, în privinţa modului în care această idee a jucat şi joacă în continuare un rol hotărâtor în context balcanic şi european. Unele dintre limitele epocii în care a trăit se regăsesc, poate, chiar în limitele gândirii sale, dar vizionarul şi acel spirit neîmpăcat cu starea de lucruri în care se aflau românii, l-au ajutat întotdeauna să vadă realitatea dincolo de interesele înguste ale unuia sau altuia dintre colaboratorii săi apropiaţi, mai liberali sau mai conservatori în gândire sau chiar în formaţia lor intelectuală! Spirit romantic, poate prea romantic faţă de marile probleme pentru a căror rezolvare lupta cu abnegaţie, Bălcescu a susţinut ideea că libertatea naţionalităţilor nu poate veni de la curţile împărăteşti, deşi el a sperat foarte multă vreme în sprijinul turcesc pentru eliberarea principatelor de sub ocupaţia rusească. În cele din urmă, s-a convins că “străinul e totdeuna vătămător unei naţii şi facerile lui de bine chiar sunt rele mari!“. În planul gândirii social-politice, Bălcescu se dovedeşte un fervent susţinător al solidarităţii şi armoniei celor de acelaşi neam, al înfrăţirii românilor, indiferent de stratificarea în clase şi categorii bazate pe avere. Realizarea unităţii naţionale rămâne marea idee a vieţii lui Bălcescu, dar el nu a înţeles că este vorba, în esenţă, de un proces istoric îndelungat, pe care trezirea sentimentului naţional, nu îl putea transforma deodată într-un fapt împlinit. Multitudinea ideilor care se circumscriu întregii opere a lui Bălcescu au constituit obiectul unei atenţii sporite până în zilele noastre, iar, aşa cum pe bună dreptate Călinescu afirma despre Eminescu, se poate spune şi despre Bălcescu, că este universal, pe cât este de naţional. Cu generozitatea şi pasiunea care l-au caracterizat, el şi-a consacrat întreaga viaţă unor idealuri în care a crezut cu ardoare, iar moartea care a pus capăt neobositei sale activităţi, a lăsat ăn memoria urmaşilor imaginea luptătorului revoluţionar şi a cărturarului inspirat, imagine care se înscrie cu valoare de simbol în istoria făuririi României moderne.

,,Cine luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu”! (NIicolae Bălcescu)
O analiză sociologică a ideii de naţionalitate în concepţia lui Nicolae Bălcescu, ar putea deveni interesantă, abia după ce simpla formulare a intenţiei în sine, cuprinde şi necesitatea expresă a depăşirii unei abordări pur speculative, adică în măsura în care argumentele care ţin de simpla formulare a unei astfel de idei, deschid perspectivei sociologice un câmp larg de investigaţie, care prin natura sa poate să urmeze firul evoluţiei istorice a evenimentelor, dar se deosebeşte fundamental de cauzele generale care au determinat această evoluţie istorică, pentru a particulariza, de fapt, cu evidenţierea cauzelor care definesc un context social. De bună seamă, dintr-o asemenea perspectivă apare şi întrebarea firească: unde sfârşeşte analiza istorică şi unde poate începe abordarea sociologică propriu-zisă? Ei, bine, niciuna dintre cele două perspective nu trebuie să sfârşească, doar pentru a face loc celeilalte! Logica evenimentelor ne îndreptăţeşte să credem că fiecare dintre cele două perspective, luată individual, se poate dovedi insuficientă pentru a satisface exigenţele unei analize complexe şi complete, pentru a putea oferi răspunsurile care se impun la multitudinea problemelor aflate în atenţie! Istoria poate consemna la loc de frunte o anumită idee, dar sociologia se poate pronunţa asupra valorii unei astfel de idei, prin modul cum se impune ea în memoria colectivă, prin cauzele care o generează şi îi determină forţa de contagiune socială, iar nu în ultimă instanţă, prin modul în care se impune şi se regăseşte în conştiinţa generaţiilor viitoare ca un fapt social! Istoria este atestare şi conservare, pe când sociologia este chiar o contestare şi o risipire a iluziei, în sensul unei permanente actualizări şi adaptări la condiţiile unei realităţi care se schimbă mereu! Istoria asociază o idee la un anumit eveniment, pe când sociologia o raportează la succesiunea evenimentelor ce alcătuiesc ansamblul social, însăşi reflectarea ideii în conştiinţa grupurilor şi a comunităţilor care desfăşoară acţiunea socială! Ce poate face, oare, ca una şi aceeaşi idee să se reflecte diferit în momente controversate ale istoriei? Indiscutabil, condiţiile sociale care îşi pun amprenta asupra celor economice, politice şi culturale existente într-un context naţional şi universal, adică în context regional şi global, cum am spune astăzi! “Revoluţiile şi toate agitaţiile sociale din prima jumătate a secolului trecut(sec.al XIX-lea n.n.), ocupă în sociologia românească un loc dintre cele mai reduse”(Lucreţiu Pătrăşcanu, “Un veac de frământări sociale”, 1821-1907, Edit.politică, Buc. 1969,pag.19), fapt care dovedeşte că mişcările sociale din controversatul secol al XIX-lea se completează şi îşi caută răspunsuri tot mai actuale, printr-o permanentă raportare la ideea naţională şi la contextul socio-cultural al naţionalităţilor, foarte puternice şi de o mare amplitudine în zona Balcanilor şi a spaţiului sud-est european! Prin urmare, ideea de naţionalitate, aşa cum ne apare ea în concepţia lui Nicolae Bălcescu, se fundamentează şi se explică prin latura sa istorică, dar în activitatea politică a unui democrat-revoluţionar, o astfel de idee devine chiar un principiu de acţiune socială care mobilizează mulţimile şi le subordonează unui gen de solidaritate umană, destul de evidentă într-un program elaborat, pentru a se regăsi, în cele din urmă, în mod paradoxal, chiar în controversele şi în diferenţele de opinii ale celor care alcătuiesc nucleul de conducere al mişcării revoluţionare! Abordarea sociologică răspunde cerinţelor obiective ale unui moment istoric, tocmai pentru a corespunde şi stadiului determinat al dezvoltării societăţii româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea! Important este faptul că putem surprinde unele similitudini cu perioada care a urmat după evenimentele din decembrie 1989, mai ales în ceea ce priveşte resurecţia sentimentului naţional şi a conflictelor etnice în zona balcanică în special, în spaţiul central şi est european, în general! Stabilind o paralelă între istorie şi sociologie, Alexandru D. Xenopol priveşte istoria ca pe o ştiinţă a coexistenţei, a similitudinilor şi a evenimentelor comparabile într-un context determinat, pentru că ea “studiază societatea aşa cum este”, din ăerspectiva sincronismului, pe când sociologia este o ştiinţă a succesiunilor în diversitate, în care “fenomenul viitor va fi totdeauna altul decât cel trecut sau decât cel de faţă”, deci, o viziune diacronică a schimbării sociale! Oricum, Xenopol stabileşte acest paralelism de pe poziţia istoricului care nu se dezminte, dar trebuie să reţinem şi observaţia lui Miron Constantinescu, atunci când subliniază comunitatea de substanţă între faptul social şi faptul istoric, pentru a releva însemnătatea fiecăruia în evoluţia ulterioară a societăţii, mai ales că în unele lucrări de referinţă, Ion Aluaş şi Hadrian Daicoviciu acordă o atenţie însemnată criteriului sociologic în definirea faptului istoric, atunci când consideră că faptul social se regăseşte în viitor pe anumite coordonate ale istoricităţii unui şir neîntrerupt de evenimente. Stringenţa modului în care ne apare problema naţională în programul revoluţiilor din ţările române, în efervescenţa revoluţionară a mijlocului sec.al XIX-lea, dezvăluie starea prelungită de criză pe care o generează nerezolvarea acestei probleme spinoase, cu atât mai mult cu cât analiza pe care o face Bălcescu, după înfrângerea acestor revoluţii, trebuie socotită o abordare sociologică în adevăratul sens al cuvântului. Tocmai pentru că este vorba de o analiză care situează în centrul atenţiei principiul naţionalităţii, putem spune că pentru noi, românii, Bălcescu este un precursor al sociologiei naţiunilor!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here