O maladie păcătoasă a omului modern şi a sufletului său este invidia, cea care produce o mare obsesie moralităţii conştiinţei religioase a omului, mai ales a omului care din anumite motive s-a îndepărtat de credinţă şi a căpătat lăcaş de taină în coliba iubirii pătimaşe a banilor, devenind victima unei mari nefericiri care sfâşeşte în exilul unei existenţe tragice! Cel dominat de patima invidiei nu ține cont de prieteni, rude, binefăcători sau de ruşine, cu atât mai puţin de frământările sufletului său! Cel invidios este stăpânit de o mare tristețe a propriei nefericiri, iar, gravitatea bolii acesteia este că, așa cum spune Sfântul Vasile cel Mare: ,,Nu poate s-o mărturisească, ci ține capul plecat, și este mohorât, și este tulburat, și este dominat, și este distrus de rău”, care devine, pe zi ce trece, o trăsătură dominantă a vieţii, un «modus vivendi» caricatural, copleşit de anormalitate, aşa cum este tabloul lumii de astăzi! În mod obișnuit, invidiosul nu vrea să dezvăluie boala lui, rana sufletului său și, astfel, toată ziua este mohorât, abătut, închis în carapacea sa cenuşie, izolat şi făţarnic în felul de a socializa cu ceilalţi! De fapt, invidia este, în principal, tristețea pentru fericirea aproapelui nostru și bucuria pentru nefericirea lui, un paradox existenţial precar, de aceea, aşa cum arată Sfântul Vasile cel Mare, invidia este: ,,Tristețea pentru succesul aproapelui”, mâhnirea pentru binele celui invidiat! De aceea, fericirea fratelui este «hrana bolii și adaos de suferință pentru cel gelos», poate chiar «hrana fără gust» a celui sătul de sine! De fapt, în mod nefiresc, cel invidios este mâhnit, este stăpânit de o tristețe insuportabilă, nu atât pentru răul care i-a venit lui, ci pentru binele care i-a venit semenului său, de aceea, suferă de obsesie, de insomnia şi de grijă invidioasă faţă de celălalt!
,,Privirea invidioşilor este seacă și nestrălucitoare, obrazul mohorât, sprânceana ofilită; sufletul tulburat de patimă, nemaiavând criteriul adevărului asupra lucrurilor”!
Invidiosul nu socotește binele lui propriu, nici nu slăvește pe Dumnezeu pentru binefacerile pe care i le trimite zilnic, ci este chinuit pentru fericirea fratelui său, chiar se întristează, deoarece fratele lui se bucură, deoarece acela dispune mai mult har de la Dumnezeu şi de talent, decât de ceea ce dispune el. Ca urmare, invidia este o maladie fără leac, deoarece nici o altă patimă nu este atât de distrugătoare pentru sufletele oamenilor mediocri şi fără Dumnezeu! Invidia se naște din rădăcina tuturor patimilor, care este trufia, pizma, sărăcia sufletească, iar, Sf. Talasie accentuează că semnul caracteristic al vanității este prefăcătoria perpetuă şi minciuna calificată, în timp ce semnul trufiei este înfumurarea și invidia. Astfel, când unii oameni sunt stăpâniți de invidie este sigur ca sunt stăpâniți de mama ei, care este trufia şi se poate ca individual să pară smerit, dar fiind invidios, devine și trufaș! De asemenea, invidia se leagă foarte strâns de iubirea de slavă deşartă, pentru că invidiindu-i pe ceilalţi, deoarece sunt apreciaţi, invidiosul se simte foarte mic, un liliputan existenţial! După Sfântul Marcu Ascetul, acela, care, pentru același lucru, îl laudă pe unul, și pe altul îl condamnă, este sigur că este stăpânit de patima vanității și a invidiei, care îl domină şi îl frământă! Invidiosul, de multe ori prin laude urmărește să ascundă invidia care există în inima lui, iar, acest aspect este definitoriu pentru viclenia cu care se manifestă patima invidiei, pentru că în oamenii care în mod continuu laudă, mai mult decât probabil se ascunde patima invidiei. Indubitabil, invidiosul examinează viața semenilor lui și urmărește compararea vieții lui mărunte cu a lor propseră şi de notorietate. Când se încredințează că fratele lui îi este superior, atunci lasă să se manifeste groaznica patimă a invidiei, iar, prima manifestare este mohorârea, supărarea și mâhnirea, pentru că niciodată tristețile, mâhnirile nu părăsesc pe cel gelos şi invidios! Calitățile trupești și sufletești ale celorlalți sunt cauza de tristețe și de mâhnire pentru omul mediocru! Chiar și bunurile materiale sunt cauza supărării celui invidios! De aceea, invidiosul nu se deosebește de un om gol sufleteşte şi care este ofensat de toți cei care au reuţit într-o activitate! Nimic nu-l deosebește de omul gol jignit de către toți, pentru că invidia îl consolează! ,,Și această rănire este foarte adâncă, deoarece coboară în inimă! Toate aceste lovituri și răni izbind în adâncul inimii lui”, spune Sfântul Vasile cel Mare. Invidiosul are mulți ochi încruntaţi şi iscoditori, fiindcă supraveghează cu sârguință să găsească totdeauna motive să condamne, să batjocorească, să persifleze, de aceea, îl observă pe celălalt cum va vorbi, cum se va comporta. Din senin, parcă este pregătit să-i facă observații și, mai ales, în fața celorlalți, ca să-l coboare și paralel să se înalte pe el însuși pe un piedestal de nisip! Când cel invidiat este lăudat, atunci cel care invidiază este gata să exprime contrariul, fiindcă este gata să spună «da, dar… » și să prezinte întâmplător părți necunoscute ale vieții celuilalt, evident ca să mintă şi să-l umilească prin diferite tertipuri! Sfântul Vasile cel Mare înfățișează foarte sugestiv și manifestările trupești ale omului invidios. Este adevărat că patimile sufletului, de multe ori, sunt manifestate și trupește, de vreme ce există o strânsă legătură între suflet și trup, deoarece, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, că invidioșii devin evidenți din expresia feței lor, iar: ,,Privirea acestora este seacă și nestrălucitoare, obrazul mohorât, sprânceana ofilită; sufletul tulburat de patimă, nemaiavând criteriul adevărului asupra lucrurilor”, pentru că invidioșii nu găsesc ceva bun la ceilalți, găsesc numai neajunsurile celuilalt. De cele mai multe ori, dacă nu chiar totdeauna, consecințele invidiei sunt înfiorătoare, pentru că desfigurează sufletul omului, îl satanizează, cum se spune! Invidiosul desfigurează toată rânduiala noastră spiritual şi am putea să enumerăm chiar unele consecințe groaznice ale patimei invidiei, deoarece, insipida invidie dezvăluie putreziciunea din viața trupească. Ne-am obișnuit să socotim că viața trupească înseamnă unele păcate trupești cărora le dăm o mare atenție fiind indiferenți la celelalte aspecte ale vieţii noastre, însă, orice patimă are ca rezultat pierderea harului lui Dumnezeu şi a firii morale a omului.
,,Necredința este un rău al vicleniei, zgârceniei și sămânța invidiei foarte fățarnică”
Faptele trupului sunt opusele roadelor Preasfântului Duh, iar, Sf. Ap. Pavel, înșirând faptele trupului, se referă la invidie prin cuvintele: ,,Sunt evidente faptele trupului care sunt prea-curvia, desfrânarea, murdăria, desfrâul, idolatria, fermecătoria, dușmăniile, certurile, geloziile, maniile, gâlcevile, dezbinările, ereziile, invidiile, uciderile, bețiile, chefurile și cele asemănătoare acestora” (Gal. 5, 19-21). Dar, exact același lucru îl subliniază Sfântul Grigorie Sinaitul când spune: ,,Îndeosebi cei care într-adevăr sunt trupești și îmbrățișează iubirea de sine, slujesc plăcerii și vanității; în aceștia invidia este înrădăcinată”, deci, este adânc înfiptă în oasele muritorului! Dacă ne gândim bine, mintea omului este ochiul sufletului prin care sufletul contemplă Slava lui Dumnezeu, de aceea orbirea acestui ochi ne face incapabili să-L vedem pe Dumnezeu, iar, acest fapt constituie sinuciderea omului. Sfântul Talasie spune următoarele: ,,Mintea invidioasă o orbește Domnul, fiindcă se întristează pe nedrept pentru bunurile aproapelui”, de aceea, mare atenţie la păcatele trupeşti ale invidiosului! În modul cel mai tris şi mai devastator, invidiosul este orb duhovnicește. Întotdeauna invidia în sufletul omului îl conduce la necredință, la păcat, la autoflagelare! Sfântul Nichita Stethatos spune că întotdeauna: ,,Necredința este un rău al vicleniei, zgârceniei și sămânța invidiei foarte fățarnică”, iar, dacă necredința este un mare rău, cu cât mai mare este invidia care o naște! Invidioșii, deoarece se consumă în patima invidiei autodemolatoare, mai şi defăimează pe cele bune ca fiind rele creații ale rătăcirii și nici nu le acceptă și nu le cred cele ale duhului, nici nu pot să vadă pe Dumnezeu sau să-l recunoască cu puțină credință, aşa cum subliniază Sf. Grigorie Sinaitul! În concluzie, invidioșii, prin existența invidiei înlăuntrul lor, dezvăluie că nu au dragoste şi nici iertare. Dragostea nu vrea răul şi nu îl admite! De aceea, omul care invidiază pe fratele și care se întristează pentru reușita acestuia, care atinge cu sarcasme reputația acestuia, este înstrăinat de dragoste și vinovat de judecata lui Dumnezeu, spune Sfântul Maxim! Ca să încheiem cu spusele Sf. Vasile cel Mare, invidia distruge pe cel care o are, așa cum săgețile, care pleacă din arc, atunci când întâlnesc un obiect dur, se întorc către arcaș! În acest fel, spune Sf. Vasile cel Mare, parcă din senin, se întorc acțiunile invidiei, fără să provoace tristețe celui invidiat şi rănile acestuia devin ale invidiosului care se simte mereu nerealizat şi frustrat de viaţă! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
