Prea puţini oameni politici şi, din păcate, nici un candidat la parlamentare, nu au vorbit despre drama depopulării României, în condiţiile în care pandemia face şi ea ravagii în tabloul demografic al ţării! În diferite situaţii, când presupunerea subiectivă exprimată în indicatorul speranţă de viaţă, care este atât de prezentă în aprecierea oamenilor din mediul rural şi urban capătă cote maxime, plauzibilitatea ipotezei fiind minimă, probabilitatea ei se poate dovedi minimalistă, iar ipoteza constituie o simplă presupunere, dar o presupunere imprevizibilă. Iar, cum din imprevizibil se poate obţine orice efect, se poate trage concluzia că marja de descoperire atribuită ipotezei despre depopulare poate fi aproape de zero şi în mare parte nedefinită, ceea ce înseamnă că principala calitate a ipotezei lansate la un moment dat o constituie improbabilitatea ei, neconcludenţa, în sensul că, într-adevăr, cu cât se lansează o anumită ipoteză care a fost verificată şi s-a dovedit iniţial improbabilă, cu atât ea se dovedeşte pe parcursul cercetării, mai edificatoare şi mai mult purtătoare de nou, mai revoluţionară. Dacă prin confirmarea ipotezei despre depopularea ţării se fundamentează descoperirea ştiinţifică, rezultă importanţa pe care o au fantezia şi curajul cercetătorului de a evalua subiectivitatea persoanelor, legată de speranţa de viaţă, la nivel scăzut fiind expresia depopulării, respectiv, elaborarea metodică a ipotezei pentru procesul cunoaşterii ştiinţifice.
Speranţa de viaţă a oamenilor, ca o expresie subiectivă a existenţei lor!
Pentru a evidenţia raţionalitatea elaborării metodice a ipotezei, studiile întreprinse la nivel mondial demonstrează că numărul oamenilor cu vârste de peste 65 de ani, urmează să se dubleze până în anul 2050, el fiind în prezent de 617 milioane, adică 8,5% din populaţia lumii, aşa cum arată un studiu al Biroului de recensământ din SUA, tocmai pentru a releva în mod strict un aspect concret, iar în cazul acesta, cercetarea demonstrează că la nivel global, speranţa de viaţă a oamenilor, ca o expresie subiectivă a existenţei lor, va creşte de la 68,6 ani în 2015, la 76,2 ani în anul 2050.
În acest fel, numărul persoanelor de peste 80 de ani, ar urma chiar să se tripleze în unele ţări, inclusiv în ţara noastră, creşterea estimată fiind de patru ori mai mare decât în prezent. De aceea, creșterea speranţei de viaţă şi natalitatea din ce în ce mai scăzută, vor duce în viitor la dublarea populaţiei de vârstnici în lume, în pofida faptului că în situația în care oamenii trăiesc mai mult, nu înseamnă şi că trăiesc mai sănătos, aşa cum subliniază directorul Institutului naţional pe probleme de îmbătrânire din Statele Unite, Richard Hodes.
Pe de altă parte, bolile pandemice, ca şi cele neinfecţioase reprezintă principala sursă de îngrijorare în rândul vârstnicilor din toată lumea, însă, cele infecţioase reprezintă o reală ameninţare în ţările cu venituri mici. Punând în evidenţă aspectul subiectiv al depopulării, oamenii înşişi consideră că în multe cazuri, regimul alimentar defectuos exprimat prin consumul de alcool şi tutun, lipsa fructelor şi a legumelor din dieta zilnică şi lipsa exerciţiilor fizice se numără printre principalii factori de risc asupra sănătăţii oamenilor, deci, o cauză a mortalităţii ridicate şi implicit a depopulării.
În România, întâlnim aceeași realitate, deoarece situaţia vârstnicilor este dificilă, fiind profund marcată de spectrul izolării şi al însingurării, mai ales în condiţii de restricţii impuse, iar, conform celor mai recente cifre prezentate la nivelul Institutului Naţional de Statistică, în ţara noastră sunt 3.247.774 de persoane care depăşesc vârsta de 65 de ani, iar dintre acestea, aproximativ jumătate sunt afectate de probleme de singurătate şi de ceea ce poate să însemne o moarte prematură. Un raport naţional realizat în acest sens, demonstrează că cele mai mari probleme cu care se confruntă vârstnicii români sunt: situaţia financiară, problemele de sănătate, dependenţa de ceilalţi, sentimentele de inutilitate şi de singurătate, dar şi lipsa unui interlocutor în cadrul unui dialog viu, pe probleme de viaţă şi de trai în comunitate.
Se cunoaște faptul că bătrâneţea este asociată cu o stare precară a sănătăţii, dar şi cu o viaţă mai puţin activă din punct de vedere social şi profesional, iar acest lucru determină manifestarea sentimentului de inutilitate sau de respingere socială. Într-un asemenea caz, persoanele vârstnice asociază singurătatea cu lipsa celor dragi, cu locuitul de unul singur, cu lipsa unui interlocutor sau cu lipsa unui ajutor concret legat de nevoile de viață. De remarcat faptul că numărul femeilor afectate de singurătate este semnificativ mai mare decât cel al bărbaţilor, iar persoanele vârstnice din mediul urban sunt mai afectate de singurătate, decât cele din mediul rural.
România este singura ţară membru al Uniuni Europene, unde predau în mediul rural profesori necalificaţi!
Viața satului a fost și este mereu evidenţiată, pentru a sublinia, mai întotdeauna, o realitate oarecum paradoxală pe care o trăiesc mulţi oameni după cele aproape două decenii de nou secol şi mileniu creştin, pentru că în multe privinţe, dar, mai ales în planul spaţiului de locuire, în satul de odinioară, cele mai multe case erau înălţate din lemn şi cu un singur nivel, având numai două-trei camere, unele cu beci şi mai rar cu locuire la etaj, camerele mobilate cu lăzi şi cu dulapuri cioplite de către meşteri ai locului. Pe timp de noapte ardea lampa cu gaz sau se făcea lumină cu opaiţul, pe când astăzi, locuinţele au o funcţionalitate modernă, satele sunt electrificate, iar în fiecare familie se întâlnesc şi posibilităţi mult mai bune de viaţă, cu aragaz, frigider, chiar maşină de spălat şi televizor în culori, calculatoare şi telefoane mobile, fiindcă sunt oameni gospodari care au baie în casă, centrală termică, asigurându-se în acest fel un confort sporit care se apropie de nivelul vieţii urbane. Pot fi date multe exemple relevante în baza cărora, în zonele rurale vitregite şi cu posibilităţi modeste, există o serie de factori care lezează calitatea procesului de învăţământ care se desfăşoară de cele mai multe ori în condiţii precare, deoarece în satele uitate de lume sunt atâţia profesori suplinitori, chiar necalificaţi, iar în astfel de cazuri, se constată că rata abandonului şcolar e îngrijorătoare, că mulţi elevi care ajung în clase terminale nu mai participă la evaluarea naţională.
Tocmai acest lucru confirmă existenţa unei legături nemijlocite între calitatea actului didactic, destul de slabă şi gradul pronunţat de decădere a unităţilor şcolare din mediul sătesc. Practic, pentru aceste şcoli din rural, unele administraţii locale, nu se preocupă să atragă profesori calificaţi, dascălii de conjunctură şi necalificaţi fiind mai uşor dispuşi să accepte posturi în şcoli de la ţară! Pe baza unei analize efectuate în perioada 2016-2019, România este singura ţară membru al Uniunii Europene unde predau în mediul rural profesori necalificaţi, mai exact, 4.500 de educatori, învăţători şi profesori fără calificarea necesară sunt încadraţi în sistem şi predau la catedră, motivându-se cu nonşalanţă că acest lucru se întâmplă…din lipsă de alternative!
Procentele cele mai ridicate de profesori necalificaţi, dar şi de candidaţi care nu au reuşit să ia o notă minimă la concursul de titularizare sunt consemnate în zonele rurale şi considerate foarte sărace din sudul şi chiar din centrul ţării, aşa cum informează un studiu publicat cu ceva timp în urmă de către Asociaţia Human Catalyst, care a vorbit în termeni categorici despre Fenomenul Brăila şi care face diagnoza inechităţii în sistemul de educaţie între anii 2016 şi 2019. Sub acest aspect, se arată că procentele cele mai ridicate ale cadrelor didactice necalificate au fost înregistrate în satele din judeţele mai puţin dezvoltate, menţionându-se faptul că cei mai mulţi profesori de la sate caută posturi în zone mult mai prospere, unde preferă să funcţioneze ca navetişti, iar pe posturile celor plecaţi vin cadre didactice necalificate şi incapabile să facă faţă exigenţelor procesului de învăţământ.
Prin urmare, existenţa unui proces de învăţământ neperformant arată că, dacă prin prisma recensământului din anul 1930, în România, numărul neştiutorilor de carte era de 9,8 milioane de persoane, iar în perioada dinainte de 1989, sub aspect teoretic, fusese lichidat analfabetismul, din păcate, astăzi, România este considerată ţara cu numărul cel mai mare de analfabeţi din Europa, aşa cum arată datele statistice, cu peste 2 milioane de persoane considerate neştiutoare de carte.
În zilele noastre, chiar dacă se vorbeşte despre îmbătrânirea populației rurale, de o rarefiere a populației, se poate spune că există mijloace moderne pentru cultivarea pământului, că oamenii au adus utilaje moderne din alte ţări: tractoare performante, semănători mecanice din ţări cu tradiţie, combine de treierat şi diferite maşini de recoltat cerealele de pe terenurile pe care s-au folosit îngrăşăminte chimice, substanţe atât de dăunătoare pentru sol şi pentru sănătatea oamenilor. Dacă înainte, arterele de circulație, ulițele tradiționale erau de pământ, acum, şoseaua principală din comună este asfaltată, iar uneori se fac promisiuni electorale şi chiar se concretizează pe alocuri, prin modernizarea uliţelor satelor, în pofida faptului că indicele demografic este destul de scăzut.
(VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
