– Rep. Domnule profesor dr. Gheorghe Gorun, la Sărbătoarea creștină a «Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință», vă felicit pentru ziua onomastică!
-Vă mulțumesc, domnule profesor, iar Bunul Dumnezeu să ne aibă în pază și să ne ocrotească pe toți, și buni și răi, așa cum suntem fiecare!
– Rep. Se pare că vă frământă și chiar vă preocupă maniera în care istoria, ca știință, se apleacă asupra studiului realităților sociale!
“Cercetarea istorică presupune, în momentul acesta, abordarea fenomenologiei istorice”
-Nu ne ocupăm noi în amănunt de problemele acestea, dar știm că toate momentele înălțătoare și de prăbușire ale umanității sunt generate de mentalitate, de psihicul omului, de alte asemenea cauze complexe. Cercetarea istorică presupune, în momentul acesta, abordarea fenomenologiei istorice din alte perspective. Avem nevoie de științe de graniță, de științele de «frontieră» ale cercetării contemporane…
– Rep. Vă referiți la ceea ce poartă numele de interdisciplinaritate, nu-i așa?
-Exact, de interdisciplinaritate, pentru că altminteri, rămânem la același demers pe care îl vedem sec, static și golit de conținut, iar marile momente de ruptură, deci, fragmentările, abordările trunchiate de tipul războaielor, anvergura marilor catastrofe naturale, toate generează situații în care omul este pus direct în fața lui Dumnezeu! El, omul și Bunul Dumnezeu! Deci, rezolvarea, salvarea, în asemenea momente, nu se mai găsește în nici o faptă umană, în isprăvile vreunui guvernant, în acțiunile cuiva, decât în fața Creatorului Suprem, a lui Dumnezeu, pentru că acolo ne găsim salvarea, acolo căutăm adevărul!
– Rep. Cred că e un domeniu sau un tărâm care transcende mentalităților noastre!
-Domnule profesor, am citit într-un referat, când îmi făceam doctoratul, am citit despre mentalități, cred eu, vreo câteva mii de pagini, iar ceea ce m-a impresionat, m-a cutremurat și m-a terifiat a fost atitudinea omului în fața morții! Cred că este tema cea mai căutată, și în egală măsură, mai lipsită de răspunsuri!
– Rep. Știți ce spune Sf. Ierarh Vasile cel Mare despre moarte?
-Nu știu, dar aștept cu nerăbdare să-mi spuneți dumneavoastră!
– Rep. Spune că «filosofia cea adevărată este gândirea la moarte»!
-Ei, vedeți, nu știam că Sf. Vasile cel Mare a spus treaba aceasta, dar sunt întrutotul de acord cu marele creator al stabilimentelor de sănătate, de ocrotire a celor săraci, a celor în suferință, teologul și sfântul cu care începem întotdeauna Noul An!
“Cea mai des uzitată formulă este: «să spunem adevărul și numai adevărul»”
– Rep. Aveți inhibiții sau prejudecăți, atunci când abordați studiul domeniului istoriei?
-Nu am niciun fel de inhibiții, nu am niciun fel de prejudecăți! Dar, știți care este «teza»? În opinia mea, «teza» este că toate formulările sunt desuete, sunt perimate! Cea mai des uzitată formulă este: «să spunem adevărul și numai adevărul!». Să scriem istoria, așa cum ea a fost! Ideea aparține unei școli de istorie excepțională, specifică sfârșitului de secol al XIX-lea și începutului de secol al XX-lea, când istoria se conturează ca știință «pozitivistă», după perioada romantică, dar este fals și acest postulat! Cum să scriem noi istoria, așa cum a fost? N-avem cum!
– Rep. Care ar fi motivul de a invoca această neputință, domnule director?
-Pentru că istoricul, domnule profesor, istoricul, ca și filosoful sau ca psihologul care se ocupă de domeniul științelor socio-umane, el scrie la vremea lui! Eu am scris despre rezistența anticomunistă, după anul 2004, pentru că rezistența s-a desfășurat, începând cu anul 1946, până în anul 1962. Mai sunt și câteva momente, de pildă, revolta minerilor de la Motru, din 1981, deci, scriu despre ele la o distanță de 60, 70 sau de 25 de ani, dar cum să scriu eu istoria, așa cum a fost ea? Este vorba despre o activitate reflexivă, despre raportarea omului din ziua aceasta, când el scrie, la momentul acela!
– Rep. Iată, vorbim despre o analiză retrospectivă, dar și de o privire introspectivă, ceea ce pare a fi extrem de interesant!
-Exact, domnule profesor, sunt de acord, cu un mare «DA»! Istoricului îi trebuie bună credință, domnule profesor! Dacă el are bună credință, dacă stă la masă, el și conștiința lui, dacă are documentul…Dar, dacă ești robul documentului, nu scrii nici o istorie! De fapt, ce vreau eu, profesorul Gheorghe Gorun, directorul Colegiului Național «Spiru Haret», eu, omul politic, dar nu mai sunt om politic, am fost…! Deci, ce vreau eu să se știe despre mine? N-aș vrea să se știe nimic rău despre mine, dar, oare, am făcut eu numai lucruri bune? Pentru că Dumnezeu știe tot din ceea ce noi facem! Oricât am încerca noi să ascundem ceea ce facem!
“Nu putem să ne pretindem deținătorii adevărului în niciun domeniu”
– Rep. Putem vorbi de o strategie de a ne ascunde înaintea adevărului?
-Atunci, să analizăm «documentul» și să vedem, ce ne lasă nouă «x» sau «y» sau guvernul «z», poate chiar președintele «v» sau regele «w», pentru că ne lasă ceea ce vor ei să știm despre ei, dar pe mine nu mă interesează această chestiune! Vreau să știu, de pildă, ce mâncau oamenii, vreau să știu, de ce trăiau țăranii simplu, onest, în regimul «burghezo-moșieresc», așa cum îl numeau ideologiile de tristă amintire! De ce mâncau ei, așa?
– Rep. Dar, domnule director, nu vă interesează și modul cum gândeau acei oameni?
-Mă interesează, dar e greu să aflu! Mă interesează acum, cum gândeau oamenii atunci! Poate știu cum gândeau bunicii mei, bunicii dumneavoastră, pentru că stăm de vorbă, dar, suntem de bună credință, ca să redăm întocmai ceea ce ei ne spuneau? Față în față, ceea ce ei ne spuneau, ca să vedem dacă au dreptate sau nu? Aș da dreptate acestei părți, dacă este cu certitudine așa! Nu putem să ne pretindem deținătorii adevărului în niciun domeniu! În opinia mea, buna credință este necesară în studierea istoriei!
– Rep. Deci, credința sau buna credință constituie reperul esențial!
-Nu se poate altfel! Știți, oamenii aceștia care au scris istorie, și care mai scriu încă, de altfel, oameni de mare valoare, academicianul Zub, de exemplu, pe care îl prețuiesc nemăsurat, pentru că este un mare teoretician al istoriei noastre! De exemplu, Iorga, o personalitate fabuloasă a istoriei, un eminent om al vieții culturale, nu în aceeași măsură, însă, și om politic…
– Rep. Iorga poate fi socotit un exeget al factologiei în istorie!
-Exact, dar lucrările lui de factologie istorică sunt mai prețioase decât multe alte opere cunoscute! Iată, istoricul Zub rămâne pentru mine chiar un nume de referință! Deci, a venit în biroul meu la o întâlnire de 55 de ani, excepționalul, fermecătorul academician Cotea, marele specialist în viticultură și în vinuri de calitate, pentru că liceul lui de la Focșani fusese transferat la Târgu-Jiu, atunci când veneau sovieticii peste ei! A intrat în biroul meu și s-a mirat: «Domnule director, ce multe cărți aveți, domnule, și cât de valoroase»! Uite, cărțile colegului meu de birou, domnul Zub! A mers și i-a spus domnului academician Zub, și cred că aș fi fost onorat de prezența domnului Zub în comisia de susținere a tezei mele de doctorat. Vorbesc cu domnul academician, mi-a pus el, dați-mi telefon peste trei zile! Peste trei zile, mi-a spus că domnul Zub nu poate veni, dar îmi face un referat la teza mea de doctorat. M-am simțit prea mărunt, pentru că «stând de vorbă cu mine», cred că m-am simțit prea mic!
“În momentele mele de «discurs interior», când mă uit în oglinda sufletului meu…”
– Rep. Totuși, de unde atâta modestie și ce vă determină să o invocați acum?
-Domnule profesor, în anii aceia de tinerețe era altceva, pentru că în momentele mele de «discurs interior», când mă uit în oglinda sufletului meu, descopăr unele lucruri și doresc să mă prezint, măcar în fața Judecătorului Suprem, așa cum aș dori să fiu, nu cum sunt, cum aș dori în fiecare zi să fiu!
– Rep. Ne îndepărtăm de subiectul nostru, pentru că vorbeam despre știința istoriei, dar mă gândesc la acea istorie neromanțată care…!
-Da, concluzionând, pot spune că istoria e fabuloasă, poate chiar foarte folositoare!
– Rep. Chiar de la începutul începutului, v-a plăcut istoria?
-Am avut un profesor excepțional în liceu, pe domnul Ion Manolescu, pentru că a fost și directorul acestei școli, pentru o perioadă scurtă, chiar în perioada dictaturii legionaro-antonesciene, dar chiar dacă toate pârele și «turnătoriile» l-au acuzat de legionarism, el n-a fost niciodată legionar! Am aflat acest lucru, grație excepționalei profesoare, doamna Bănică, fiica domnului Manolescu, cea care s-a stins, dar care a studiat dosarul tatălui său, document pe care l-am văzut și eu! Cred că avea peste 1200 de pagini!
– Rep. De fapt, cred că a fost și profesorul fratelui dumneavoastră, d-l prof. univ. dr. Adrian Gorun, pentru că îl amintește în cadrul unei liste de profesori valoroși!
-A fost, a fost pentru scurtă vreme și profesorul fratelui meu! Mă invita la el acasă, pentru că stătea pe strada Argeșului nr.5 și mă invita în vacanțe, iar după ce s-a mutat în Cartierul «8 Mai», mă invita și când eram profesor la Școala Brădet! Și mă invita la masă, ori de câte ori ne întâlneam și discutam. Știu că mi-a spus odată: «Marxismul este o mare minciună»! Eu am rămas puțin descumpănit, mai ales că mi-a povestit despre suferințele sale, când a fost condamnat administrativ, fără nici o judecată, după care a lucrat pe șantier, la roabă și la lopată, vreo doi ani, la Barajul de la Vidraru. Mai târziu, căuta să se angajeze pe unde apuca, dar cum îl depistau, îl și dădeau afară! A fost profesorul meu, cam prin 1964, când mulți fuseseră integrați în învățământ, după ce fuseseră dați afară anterior!
– Rep. Deci, să înțeleg că a fost primul profesor care a sădit în sufletul dumneavoastră pasiunea pentru istorie!
-Exact, a fost domnul profesor Ion Manolescu! Întotdeauna, mă rog pentru sufletul profesorilor mei, așa cum deseori fac referire la profesorii mei de după liceu, de la un mărunt Institut Pedagogic din Oradea, pentru că păstrez în suflet, mai ales numele unor profesori, dintre care unul era rector, se numea Alexandru Săndulescu, iar profesorul meu de istorie, Ion Bratu, oameni excepționali! Mai era domnul Grigore Pop, profesorul de geografie economică, dar, pot spune că nu am întâlnit, de atunci, oameni cu suflet mai mare! Eu îi consider mesagerii Lui Dumnezeu, hărăziți ca să mă ajute!
Profesor, Vasile GOGONEA
