Am primit această carte sugestiv intitulată «PREMISE ROMÂNEŞTI DE FILOSOFIE LIMINARĂ», Editura SITECH, Craiova, 2021, în virtutea unei reciprocităţi ocazionate de circuitul predestinat al scrisului consacrat unei idei, însă orice ancorare într-o situaţie ocazională integrativă şi interogativă deschide perspectiva unor disponibilităţi cognitive şi afectice care transcend unui pretext declarat sau unui scop dinainte stabilit! Domnul profesor şi ziarist Iulian Chivu, născut în ziua Sf. Ap., întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (27 decembrie 1948), în satul Văcăreşti (Teleorman), absolvent de studii filologice şi strălucit profesor de limba şi literatura română, timp de 42 de ani, păstrează în tolba nevoinţelor domniei sale amprenta studiilor postuniversitare de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, fiind jurnalist la «România liberă» (1993-2005) şi în presa locală (2006-2008), membru în colegiile redacţionale ale unor publicaţii cum sunt: Ziarul «Naţiunea», «Constelaţii Diamantine», «Banchetul», colaborator al unor reviste din ţară şi din străinătate, cu diferite studii de etnologie, eseuri, proză şi note critice, o prezenţă notabilă în mai multe dicţionare de specialitate şi de literatură română!
«Ca o transcendenţă a sufletului românesc după credinţe, datini, reprezentări, temeri şi îndrăzneli superioare»!
După cum însuşi autorul mărturiseşte, cartea de faţă a fost gândită din perspectiva unei metafizici asumate şi chiar în prelungirea unor creaţii de folclor, dar, dincolo de o anume sinceritate a rostirilor, poate fi apreciată «ca o transcendenţă a sufletului românesc după credinţe, datini, reprezentări, temeri şi îndrăzneli superioare» şi ca o reprezentare primordială a lumii şi a vieţii, după libertatea intuiţiei în faţa unui destin transfigurat pe coordonatele unei alternative ipotetice cognitive, mentale, comportamentale şi atitudinale concesive! În esenţă, cartea sugerează faptul că există o posibilă apropiere între modul de a proceda al ştiinţei şi cel al filosofiei, mai ales că avem de-a face tot cu ipoteze care pot să transforme mai eficient o imensă erudiție într-un limbaj corporal, care converteşte metafora în experienţă trăită și transfigurează cultura până la nivel visceral. Cartea domnului Profesor Iulian Chivu are toți porii deschiși în afară, dar închiși înlăuntrul sinelui când metabolizează totul cu eficiența unei analize îndreptată spre profunzime, dintr-o perspectivă etnologică tranşantă, oricât de criticabilă şi demnă de criticat din perspectiva premiselor româneşti de filosofie liminară.
De bună seamă, cititorul mai mult sau mai puţin avizat, poate identifica o mulțime de tonuri, citate dispuse ludic şi referenţial, jocuri de cuvinte pentru care autorul are preferinţe elevate, dar, fără a bănui că multe altele îi pot scăpa, mai ales dacă cititorul înclinat spre meditaţie şi spre o atentă reflecţie, nu are cum să nu fie surprins şi chiar contrariat de originalitatea acestei cărţi de referinţă, tonul e când virulent şi îndreptat către un anume sens existenţial, când abstract şi interogativ care demonstrează un ambitus extraordinar, fiind capabilă să schimbe cu o virtuozitate rarisimă registrele, tonurile, timbrul, dar să-și păstreze originalitatea! Pentru mine, devine reconfortant faptul că un asemenea autor scrie și trăiește în universul inconfundabil al unor tradiţii şi obiceiuri ancestrale, într-o perioadă în care mulți autori speriaţi de pandemie se retrag în izolare şi în singurătate, psalmodiind repetitiv și de la un anumit moment dat încolo, interesat, poate mai puţin interesant, aceeași partitură narativă şi dramatică, dar depășită literar și inutilă în absența unor levitații deasupra hăului transfigurat într-un labirint pernicios! Pentru articolul de faţă, ne-am îndreptat atenţia doar asupra primului capitol privitor la premisele cosmogenetice potrivit cărora etnologia românească în special şi cultura populară în general oferă în planul strict material al universului reflectării, suficiente argumente ale unei filosofii a vieţii şi a morţii, într-un anumit context, chiar cu importante amprente autohtone de filosofie existenţialistă! Atunci când citează sociologi şi etnologi de prestigiu, cum sunt Dimitrie Gusti sau Ernest Bernea, prin formularea propriilor opinii, Iulian Chivu se identifică în ultimă instanţă cu lumea satului tradiţional, iar contactul cu imaginea ingenuă a lumii rurale îl determină să separe lucrurile reale de aparenţe, să le compare după însuşiri păstrate din străvechime, să observe procesualul şi să elucideze unele conexiuni de cauzalitate! Dispusă oarecum secvenţial, dar, prin conexiune cauzală, structurarea demersului analitic pe cele zece capitole ale cărţii își demonstrează fluiditatea tematică şi coerența cu sine, fiindcă autorul dă senzaţia că două sunt obsesiile mari ale scrisului său: erosul și moartea, pe de o parte, etosul şi viaţa, pe de altă parte, mai ales că ambele obsesii își găsesc exprimarea la fel de intensă în credinţa în Dumnezeu, care este asumată ca o experiență fundamentală, definitorie, pusă pe același palier existențial cu modelul dualist în care argumentele culturii populare româneşti evidenţiază un fond larg de probleme şi de situaţii în bună măsură de sorginte tracică, dar mai puţin tragică, uneori modelat cu valori ale reflecţiei din zone influente, dar tot mai restrânse odată cu formarea şi dezvoltarea etnică românească!
«Dumnezeu-simbolul accede spre o valoare de obiectivitate, dar în acelaşi timp trece dincolo de fenomenele conştiinţei individuale»!
Analizând cu înaltă competenţă universul relaţiei dintre teogonie, antropogonie şi teosofie, Iulian Chivu atinge şi fantomaticul punct care ar putea produce climaxul erotic în virtutea căruia luciditatea nu înseamnă altceva decât conștientizarea permanentă a sentimentului morții, poate mai puţin ca o gesticulație orgolioasă împotriva morții propriu-zise care poate fi surprinsă în toată lubricitatea pe care o conține, dar și ale erosului, cu încărcătura lui thanatică şi eschatologică! Aplecându-se asupra conţinutului «bogomilismului» (bogomilii sau prietenii lui Dumnezeu, în slavă), de multe ori se remarcă faptul că totul stă însă sub semnul unei fatalități care, în esență, pare veterotestamentară şi ține de logica derulării generațiilor sub semnul aceluiași Dumnezeu creator şi milostiv, judecător care pedepsește teribil, dar care oferă și mântuirea, dovedindu-se că nu există cuvinte naive, cuvinte întâmplătoare, nu există nici siguranța că sensul denotativ trebuie urmat, după cum nici că sensul conotativ indică direcția, deoarece, prin legenda cosmogonică «românii, înainte de a îmbrăţişa ortodoxismul, aveau deja acele experienţe sufleteşti de care vorbea Eliade şi ei le actualizează prin proaspete şi calde fapte sufleteşti într-un creştinism care nu le opreşte căutarea, un creştinism efectiv», aşa cum precizează autorul cărţii! Poate că există mereu cel puțin două chei de lectură funcționale, iar un bun şi avizat cititor e obligat să le ia în calcul, fiindcă iluminarea spirituală e semnul unei rezistențe la intensitatea destinului, iar, marea încercare nu e cea politică, ci, una existențială. Finalul primului capitol al cărţii pare mai puţin ritualic, dar de o concretețe specifică textelor sacre, cu un încărcat potențial simbolic prin reprezentările spaţio-temporalităţii, în sensul că «legenda cosmogonică este o reprezentare a reprezentabilului, relaţie non-simetrică, ireversibilă şi, prin ea, Dumnezeu-simbolul accede spre o valoare de obiectivitate, dar în acelaşi timp trece dincolo de fenomenele conştiinţei individuale» prin care autorul face din om o fiinţă care nu este ivită întâmplător, dintr-o eroare, dintr-o neputință, care a adus suferință, nu bucurie, zădărnicie, nu împlinire! Uneori, se pare că tocmai prin astfel de făpturi se strecoară sacrul în lume, iar, structura etnică oferă acele puncte de reper şi de contact dintre lume și realitatea sacră.
Cartea domnul Iulian Chivu este ca o asumare existențială, programatică și structurală în egală măsură, fiindcă, tot ceea ce prinde contur prin cuvânt se contaminează de sacru şi invers, tot ceea ce este trăit ca o reflexie a etnogenezei, capătă consistență simbolică şi iese din imediat, motiv pentru care analiza autorului este străină de frivolitate! Să spunem, în final, că etosul este epifanie, una dintre puținele moduri de revelare a realității sacre, în armonia și puritatea ei ancestrală! Ca o lucrare fixată asupra câtorva mari teme (viaţa, moartea, tradiţia, etnogeneza, sacrul) de o densitate semantică rară, cu posibilități stilistice și multiple, cu un angajament existențial cu atât mai accentuat, cartea de faţă accede la mai multe partituri livrești, metabolizate până la indistincție, prin care creaţia desăvârşeşte, iar desăvârşirea creează premisele româneşti de filosofie liminară! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
