Dumnezeul Care poate desluşi puterea credinţei noastre

183

credintaÎn vremurile tulburi şi frământate pe care le trăim, Pericopa Evanghelică a Duminicii a patra după Rusalii, atât de pilduitoare şi de plină de învăţături, ne vorbeşte despre Vindecarea slugii sutaşului şi ne prilejuieşte a ne împărtăşi de faptul că Dumnezeu este Acela care cunoaşte întotdeauna puterea credinţei noastre, iar sutaşul care s-a apropiat de Hristos, rugându-se cu atâta smerenie, simbolizează mai mult decât un caz singular.

Da, el s-a apropiat de Domnul, nu ca unul care are stăpânire asupra altora şi din pricina poziţiei înalte, manifestă acea mândrie şi trufie pe care o dau, de obicei, dregătoriile înalte, ci, s-a apropiat de Iisus rugându-se fără trufie şi fără pompă, fără fală, cu toată simplitatea, cu înfăţişarea şi aparenţa de rugător, care simte în adâncul sufletului său nevoia de a se smeri în faţa Aceluia Căruia I Se adresează, conştientizând că şi oamenii cei mai puternici şi mai slăviţi, aristocraţii cei putrezi de bogaţi, când se adresează Lui Hristos, nu sunt decât nişte cerşetori umili.

“Du-te, fie ţie, după cum ai crezut!”

Aşadar, sutaşul din Capernaum era un suflet bun, gata să primească adevărul şi să lucreze virtutea, iar înainte de a-L cunoaşte pe Hristos, primise în sufletul său învăţătura iudeilor despre un singur Dumnezeu adevărat. Cu autoritatea pe care o avea înaltul său rang în armata romană, el îi întărea pe iudei şi devenise un binefăcător deosebit al lor. Deci, sutaşul, atât prin înfăţişarea lui smerită, cât şi prin cuvântul DOAMNE, cu care I Se adresează lui Hristos, recunoaşte în Domnul Stăpânirea cea mai presus de toate, având în străfundul sufletului său convingerea formată, că este de-ajuns să-I spună lui Iisus nevoia pentru care a venit să-L roage, adică, pentru robul său, deşi în vremea aceea, boala sau moartea unui rob nu era considerată ca un eveniment care să provoace nici cea mai mică mişcare sufletească în familia care avea robi. Tocmai datorită acestui fapt, milostivirea sutaşului pentru robul său apare, nu numai neobişnuită pentru acea vreme, ci şi foarte asemănătoare cu iubirea de oameni creştină, iubire pe care o putem constata că în zilele noastre s-a diluat foarte tare, noi fiind creştini mai mult cu numele, decât cu fapta. Este un lucru de o importanţă deosebită în această Pericopă Evanghelică. Iată, sutaşul, care a fost închinător la idoli, nu aleargă la vrăjitori, la fermecători sau descântători, cum fac mulţi creştini în zilele noastre, ci, se înfăţişează înaintea Lui Hristos! În faţa Fiului Domnului, sutaşul exprimă suferinţa servitorului care nu poate cere el direct Mântuitorului să-l vindece, deci, un centurion roman acordă atâta atenţie unui servitor al său, încât bunătatea sa şi credinţa sinceră sunt lăudate de Mântuitorul în auzul tuturor. Pare de necrezut că acel sutaş era un om bun la suflet, un om milos, un om plin de compasiune, pătimind împreună cu cel bolnav, cu un semen al său, aproape de cel suferind. Da, oameni buni, acea bunătate milostivă a sutaşului, dar şi credinţa curată, îi dau curaj să meargă la Mântuitorul Iisus Hristos, cerându-I vindecarea servitorului său, lucru ca s-a săvârşit pe măsura credinţei sutaşului: „fie ţie, după credinţa ta”, semn că sutaşul a dobândit harul divin!

“Adevăr grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”!

Aflăm întru acelaşi om, credinţa şi smerenia! Credinţa că Dumnezeu există şi are milă de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi, şi în acelaşi timp, smerenia sinceră, mărturisită, că nu suntem vrednici să intre Hristos în casa şi în inima noastră din cauza mulţimii păcatelor pe care le-am făcut. Iată, oameni buni, leacul care ne poate vindeca pe noi, oamenii de astăzi. Să credem cu tărie şi în dreaptă credinţă în Iisus Hristos şi să ne socotim cei mai păcătoşi de pe acest pământ. Iar când spunea sutaşul roman către Hristos: Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, aceasta trebuie să ne înveţe şi pe noi, creştinii de azi, cum să ne apropiem de Iisus, cum să ne apropiem de rugăciune, de Sfânta Biserică, de cele sfinte din Altar, de Sfânta Scriptură şi mai ales de Sfânta Împărtăşanie. Căci, dacă ne rugăm Lui Dumnezeu fără frică şi fără smerenie, dacă intrăm în biserică nepăsători şi cu atâta răutate în inimă, dacă citim Sfânta Scriptură cu mândrie şi cu duh de iscodire, preaplini de sinele nostru, aceasta ne arată că ne lipsesc cele două virtuţi: credinţa şi smerenia. Aceeaşi osândă şi neascultare ne aşteaptă dacă ne apropiem de Trupul şi Sângele Lui Hristos nevrednici, cu păcate nespovedite, certaţi cu aproapele nostru sau plini de mândrie trufaşă! Vedem că acest om, păgân după credinţă, avea inimă de creştin după faptă, iar necreştin fiind, era mai credincios decât mulţi creştini din zilele noastre. De aceea, Mântuitorul îl laudă în public, zicând: Adevăr grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atâta credinţă! E un semn că numai credinţa şi smerenia l-au mântuit, i-au vindecat sluga şi l-au făcut nemuritor. Cu toţii, să cerem de la Mântuitor să ne dea şi nouă credinţa sutaşului roman din Evanghelia aceasta, iar în rugăciunile noastre, să cerem de la Dumnezeu mai multă credinţă şi toate virtuţile părinţilor noştri care ne-au născut şi crescut. Oare, de câte ori s-au rugat şi s-au jertfit pentru noi tata şi mama? Oare, nu credinţa lor, cu lacrimile lor ne-au făcut de atâtea ori sănătoşi, ne-au ajutat în necazurile vieţii, ne-au întărit în credinţă şi ne-au ţinut aproape de Hristos?

“Cred că toate sunt supuse Ţie şi ascultă de porunca Ta”!

Pericopa aceasta, ne îndeamnă să facem şi noi ceea ce au făcut părinţii şi sfinţii noştri, să le urmăm vieţii lor, credinţei, smereniei, răbdării şi jertfei lor! Să ne rugăm cu credinţă Lui Dumnezeu pentru toată lumea, începând cu cei din casa noastră, să ne rugăm Lui Dumnezeu pentru ca fiii şi rudele noastre să aibă credinţă tare şi curată, să vină la biserică la fiecare slujbă, să se vindece de boli sufleteşti şi trupeşti şi să urmeze în toate Lui Hristos. În cumpănire dreaptă, să ne rugăm pentru întărirea dreptei credinţe şi a unităţii creştine în lume, să ne rugăm cu credinţă pentru cei bolnavi care suferă greu şi aşteaptă rugăciunea şi mângâierea noastră, să ne rugăm pentru cei săraci, pentru orfani, pentru toţi oamenii, iar prin credinţa şi dragostea noastră, îi va milui Dumnezeul dragostei, al milostivirii şi al iubirii de oameni, Cel Care va primi rugăciunea şi credinţa noastră, va intra în casele şi în inimile noastre, va întări credinţa şi pacea în lume, va vindeca şi va alina suferinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, va binecuvânta pământul cu ploaie timpurie şi târzie, va ajuta pe cei pentru care ne rugăm, ne va ierta şi nouă păcatele şi va mântui cu blândeţe sufletele noastre! Dar, oameni buni, ce credinţă avea sutaşul roman! L-a uimit chiar şi pe Domnul, deoarece L-a mărturisit pe Domnul Hristos ca Dumnezeu al tuturor, Stăpân Atotputernic al tuturor celor ce sunt. Poate, de aceea L-a şi rugat: “Zi numai un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Cred că toate sunt supuse Ţie şi ascultă de porunca Ta”. Această credinţă o cere Domnul de la toţi oamenii, deci, şi de la noi, ştiut fiind că acela care mărturiseşte o asemenea credinţă, nu duce lipsă de nimic şi orice ar cere, primeşte! Aşa a făgăduit Domnul Însuşi. O, de-am avea şi noi măcar o urmă a acestei credinţe! Dar şi aceasta e un dar, iar darul acesta trebuie cerut cu deplină ascultare şi smerenie! Să-I cerem cu toţii Mântutorului, cu simţământul că avem nevoie de El, să-I cerem cu stăruinţă, fără să cruţăm osteneala, ajutându-L totodată să se înfiripe în noi prin cugetări potrivite şi prin supunerea faţă de poruncile Lui Dumnezeu!

„Doamne, nu sunt vrednic să Te primesc, dar spune numai un cuvânt…”

Ca o concluzie la cele arătate până aici, putem spune că vindecarea slugii sutaşului este cea mai uimitoare, poate una dintre cele mai frumoase pagini din Evanghelie. Iisus intră în „oraşul Său”, Capernaum, unde locuieşte împreună cu ucenicii Săi, în „Galileea Neamurilor”, un loc al amestecurilor etnice, culturale şi religioase. Totul este extraordinar în această împrejurare, iar atitudinea Domnului este surprinzătoare. El se arată imediat de acord, fără să pună întrebări, dar amână un pic aducerea la îndeplinire („mergând, îl voi vindeca”). Şi chiar acest decalaj cronologic îi va permite sutaşului să-şi exprime credinţa. Putem să tragem, deja, o învăţătură importantă: Hristos nu este părtinitor, nu se uită la aparenţe. Şi totuşi, după cum El Însuşi spune, El n-a fost trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel. Dar este înduioşat de bunătatea acestui om, acest ofiţer roman, faţă de sluga sa, pe care o consideră ca pe un fiu. Poate că aici aflăm partea cea mai frumoasă a Pericopei. În faţa acestui răspuns pozitiv al lui Hristos, sutaşul prinde îndrăzneală şi spune cuvinte de o înălţime uimitoare. Mai întâi: „nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va vindeca sluga mea”. Rămâi mut de admiraţie înaintea unei asemenea smerenii şi a unei asemenea credinţe. Care om a fost sau va fi vreodată în stare să rostească un asemenea cuvânt? Este una dintre comorile Bisericii, care, de altfel, a introdus cuvântul sub o formă adaptată în slujbele sale: Doamne, nu sunt vrednic să Te primesc, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu! Sutaşul acesta poate fi un exemplu pentru noi toţi, însă, ceea ce spune, ca o dezvoltare explicativă, este şi mai uimitor: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se duce, şi celuilalt: vino, şi vine, şi slugii mele: fă aceasta, şi face”. E un exemplu pentru creştini, sutaşul care vrea să spună că deşi porunceşte şi este ascultat, Hristos Domnul este Stăpânul făpturii: „poţi să porunceşti oştilor îngereşti şi ele Te vor asculta! Stăpâne, nu Te osteni până la casa unui om nevrednic ca mine, care nu sunt un fiu al casei lui Israel, ci porunceşte îngerilor şi sluga mea se va vindeca”. Doamne, câtă credinţă, dar şi ce teologie! Câţi înţelepţi dintotdeauna au avut acest nivel teologic şi această înălţime a Duhului Sfânt? Hristos este admirabil! Dumnezeu îl preţuieşte pe om! Îşi admiră făptura. E înălţarea valorilor, vestind Biserica Neamurilor! Vedem, aşadar, cât poate să vindece credinţa curată şi unită cu smerenia! Amândouă la un loc, fac adevărate minuni, deoarece credinţa pogoară harul asupra aceluia ce se roagă şi smerenia îi deschide inima, iar în sufletul nostru, atunci vedem leacul prin care se poate vindeca lumea!

Prof. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here