După Înălţarea Domnului, în Duminica a şaptea după Înviere, în inimile noastre va răsuna Pericopa Evanghelică a Sfinţilor Părinţi (318) ai Sinodului I ecumenic de la Niceea, cei care au alcătuit Crezul, fiind vorba de o mare sărbătoare consacrată mărturisirii dreptei credinţe şi unităţii Bisericii, prin care s-a demonstrat că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni, Cel Care „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om”, pentru că în Atotştiinţa Sa dumnezeiască, Iisus vedea întreg viitorul Bisericii pe care o întemeiase pe pământ.
Biserica “să fie una” de-a lungul timpului!
Sinodul s-a organizat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, împreună cu mama sa Elena, la cererea Sfinţilor Părinţi de atunci, fiind primul împărat creştin prezent la adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocşi (episcopi, mitropoliţi şi patriarhi din toată lumea), cu scopul de a discuta unele învăţături de credinţă creştină neclare încă, de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. Un sinod ecumenic judecă şi condamnă toate abaterile de credinţă, numite şi erezii, străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi şi exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toţi ereticii care sfîşie unitatea de credinţă a Bisericii, simbolizată prin cămaşa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfânta Evanghelie: Cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime (Ioan 19, 23). Sinoadele, până la dezbinarea Bisericii se numesc “ecumenice”, adică generale, pentru că au luat parte la ele şi ierarhi din partea Bisericii Romei, iar prin cuvîntul “sinod” înţelegem adunare, consiliu, iar prin cuvântul “erezie” înţelegem părerea sau învăţătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, dar considerată că se pronunţă împotriva învăţăturii adevărate a Bisericii Lui Hristos. Mântuitorul Iisus Hristos S-a rugat pentru Biserica Lui care va creşte de-a lungul timpului şi pe tot cuprinsul pământului, care se va răspândi în toate neamurile, pentru ca toţi cei care cred în El „să fie una”, adică să trăiască în comuniune după cum Tatăl şi Fiul sunt una, adică trăiesc în comuniune, în dăruire reciprocă de iubire şi de sfinţenie. Marea taină sau ţinta ultimă a rugăciunii Mântuitorului Iisus Hristos este unitatea Bisericii, deoarece în lumea păcatului există ispite şi dezbinări, există lucrarea diavolului, a „dezbinătorului” care caută să separe, să despartă, să învrăjbească.
Fără dezbinare, pentru vieţuire !
Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că nu este suficient să vorbim despre unitatea Bisericii, trebuie să ne şi rugăm pentru ea. Să fim râvnitori ca să putem păstra dreapta credinţă, mereu să ne rugăm ca să putem păstra dreapta vieţuire în sfânta unitate de credinţă şi de iubire, comuniunea laolaltă între toţi cei care cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh ca fiind Dumnezeu Cel adevărat, Izvorul vieţii şi al iubirii veşnice. Fiul Domnului ne vorbeşte despre unitatea celor care cred în El, nu numai în formă de predică, ci în formă de rugăciune şi de faptă, ştiind cât de grea este această lucrare apostolică sau misionară, această sarcină anevoioasă, ca într-o lume a păcatului şi a dezbinării să se realizeze şi să se menţină unitatea creştinilor. Din păcate, cel mai groaznic semn al vremurilor, vă voi spune că este dezbinarea, cea care stăpâneşte acum între oameni. Pentru că lumea de pretutindeni, parcă nu a fost atât de dezbinată şi nu putem să ne aruncăm pe undeva privirea, ca să nu vedem dezbinare, chiar dacă, pe sub zâmbetele şi politeţele diplomaţiei se ascunde o mare rivalitate. Vedem naţiuni, neamuri şi popoare care se manifestă ca nişte fiare ale Apocalipsei şi sunt gata să cadă unul asupra altuia. Dar, dezbinată este şi fiecare naţiune în interior; există microbul dezbinării în partide, tabere, facţiuni, şefi, interese, societăţi comerciale şi nu numai, fiind în multe cazuri dezbinată şi cea mai mică împărăţie, adică, familia, cu împărat, împărăteasă şi popor, pentru că tatăl este împăratul, mama este împărăteasa, iar poporul sunt copiii. Cu multă durere vedem că dezbinarea împărăţeşte şi în casă, că trăim în anarhia gândirii şi a făptuirii, tot mai rare fiind casele unde există bună înţelegere şi unitate în iubirea Lui Hristos!
„Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”
Când mărturisim dumnezeirea Lui Hristos, ne unim cu El, aceasta dovedindu-se dreapta credinţă a Sfinţilor Părinţi de la Niceea, prin Simbolul de credinţă sau Crezul ortodox pe care îl rostim noi în timpul Sfintei Liturghii. Sfinţii Părinţi ne învaţă că atunci când mărturisim dumnezeirea Lui, intrăm în legătură spirituală cu Hristos Cel răstignit, Înviat şi Înălţat la Ceruri, iar când ne mântuim în Hristos, ne unim cu Izvorul Învierii şi al vieţii veşnice prin credinţă, prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi prin fapte bune. Dumnezeu Tatăl I-a dat Fiului puterea ca să dăruiască viaţă veşnică celor ce cred în El! De aceea, în Crezul ortodox se spune că El este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, născut, iar nu făcut, prin Care toate s-au făcut”, adică universul întreg s-a făcut prin El, prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, în El şi pentru El, ca dar al iubirii lui Dumnezeu Tatăl pentru Fiul şi pentru ca Fiul să-l sfinţească din interiorul lumii spre a deveni iubire plină de recunoştinţă. Această credinţă apostolică formulată de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii în sinoade ecumenice, iar apoi tâlcuită de Biserică în cărţile noastre de slujbă şi în cărţile noastre de teologie, se dovedeşte lumina vieţii creştine şi temelia mântuirii sau a dobândirii vieţii veşnice. În vremurile noastre, creştinii caută calea de întoarcere spre unitatea cea dintâi prin mişcare ecumenică, iar toate Bisericile mari au intrat în această mişcare, spre cinstea lor şi bucuria noastră. Să avem nădejde că această dorinţă se va realiza cândva, pentru că Însuşi Mântuitorul a proorocit că El pe toţi îi va aduna într-o singură Biserică, fiind “o turmă şi un păstor” împreună. Trebuie să descoperim, pentru noi înşine, înţelesul adânc al rugăciunii Domnului şi să înţelegem ce înseamnă aceasta: a fi una, adică, a voi, a simţi şi a cugeta la fel, pentru ca fiecare dintre noi să trăiască după voia Lui Dumnezeu!
Prof. Vasile GOGONEA
