Dumnezeu ne pregăteşte să-i iubim şi pe vrăjmaşii noştri

139

Predica_munteDacă vom deschide Cartea înţelepciunii sufletului nostru cu Pericopa Evanghelică a Duminicii a 19-a după Rusalii, trebuie să desluşim învăţătura neasemuită a iertării “greşiţilor noştri”, pentru că Dumnezeu ne pregăteşte sufletul dăruit cu bunătate şi îl mângâie cu iubirea vrăjmaşilor care ne fac întotdeauna să ne gândim la puterea tămăduitoare a credinţei.

Aceasta se dovedeşte şi o lecţie a moralei creştine, a raporturilor Evanghelice dintre Dumnezeu şi oameni, dar, mai ales dintre noi, oamenii, pentru că ne aduce dezgoliţi de păcatul primordial înaintea bucuriei neasemuite a iubirii, a desăvârşirii, a mântuirii şi a nemuririi. Indiscutabil, suntem un fragment din ceea ce înseamnă morala vieţii Lui Iisus Hristos în trupul nostru muritor. Prin viaţa Sa pilduitoare şi prin Evanghelia Sa, Mântuitorul ne învaţă iubirea, iertarea, simplitatea, milostenia, blândeţea, pacea, sfinţenia şi desăvârşirea. Dar, ce cuvinte minunate ne învaţă Mitropolitul Velimirovici, atunci când spune: “Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi”, prigonitori care ne fac să ne îndreptăm spre Dumnezeu!

„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea”

Sfânta Evanghelie a Dumnicii acesteia ne arată felul de judecată al Lui Dumnezeu şi lecţia inegalabilă a moralei creştine cu legile Împărăţiei Cereşti, pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne invită să le punem în practică pe măsura puterilor noastre. De aceea, El ne zice: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea”, ca o poruncă a Lui Dumnezeu, Cel care ne opreşte să fim slujitorii răului şi ne porunceşte să facem tot binele care ne stă în putere pentru aproapele nostru. Desigur, ca să ajungem creştini desăvârşiţi, poate că nu este suficientă numai respectarea legii, abţinerea de a face răul sau respectarea învăţăturilor omeneşti care spun: „Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, pentru că este necesară îndeplinirea acestei porunci de a face în lume şi în întreaga noastră viaţă tot binele care s-ar putea înfăptui pentru semenii noştri, pentru aproapele nostru. Poate că aşa trebuie făcută fapta cea bună, întocmai cum ne-ar plăcea să ni se facă şi nouă, iar dacă noi vrem ca viaţa noastră să nu fie strivită de ameninţările firii rătăcite, trebuie mai întâi ca noi să trăim şi să ne purtăm de aşa fel încât să nu periclităm cu nici un chip viaţa celui de lângă noi. Vezi bine, dacă tu, creştine, ţii la cinstea şi la onoarea prestigiului tău de om, şi nu doreşti, câtuşi de puţin, ca o persoană oarecare să te vatăme, atunci, trebuie să fii foarte sever cu tine însuţi şi să respecţi mai întâi cinstea şi onoarea altora! Dacă tu, creştine, vrei să nu fii de nimeni nedreptăţit, trebuie ca mai întâi de toate să nu faci nici un fel de nedreptate nimănui în lume. Dacă tu, creştine, iubeşti bunurile ostenelilor tale şi ţii la casele, grădinile, vitele, hainele şi podoabele tale, pentru că nu voieşti ca să ţi le distrugă cineva sau să ţi le răpească, atunci şi tu trebuie să respecţi avutul altuia şi să nu pofteşti niciodată nimic din ceea ce nu este al tău, pentru că Dumnezeu ne pregăteşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, iar dreptatea creştină este temelia şi cea dintâi treaptă de urcare a omului spre desăvârşire, iar fără de ea nu se poate face nici un pas înainte spre Dumnezeu! Indiscutabil, morala credinţei noastre nu este o sumă de interdicţii, ci este o înşiruire de norme şi de virtuţi, de datorii şi pilde care trebuie trăite şi urmate, nu numai discutate la modul teoretic, mai ales că vorbim de morala credinţei în Dumnezeu, morala legilor Dumnezeieşti, morala sfinţeniei, a conştiinţei şi a fericirilor din Predica de pe munte!

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii Lui Dumnezeu se vor chema”

Dar, oameni buni, să judecăm cu înţelepciune şi să ne întrebăm, oare, cine sunt aceia pe care îi considerăm vrăjmaşii noştri? Poate că morala şi desăvârşirea creştină sunt cu totul altceva decât morala şi desăvârşirea făurite de mintea omului, iar legile Împărăţiei Lui Dumnezeu au cu totul alte temelii decât legile noastre lumeşti, nu-i aşa? Pe lângă acestea, fericirea cea adevărată este cea lăuntrică, cea sufletească. Oamenii, însă, caută o fericire lumească, pământească, o fericire ce pleacă din afara noastră, o fericire bazată pe plăceri amăgitoare. Doamne, cât se trudesc oamenii să se facă mai bogaţi, să se umple mai întâi de bani, de plăceri şi de mărire lumească, în felul acesta crezând că vor fi fericiţi. Fericirea după care umblă cei mai mulţi oameni este dorinţa de a avea mai multe averi, care îşi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse în slujba mântuirii sufleteşti! Lumea parcă aleargă înnebunită după fericirea şi îndestularea pământească, atât de îndepărtată de mântuirea sufletului! Nu vedem, oare, câţi săraci s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet? Când umblau cu haine ponosite şi trăiau în căsuţe sărace, în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică, se rugau Lui Dumnezeu, erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu! În felul acesta îşi creşteau şi copiii lor, dar de îndată ce au dat de bani, s-au pus pe chefuri, au început să umble după moda lumii, cei care au reuşit de şi-au cumpărat case şi maşini s-au ţinut lanţ de mai multe dorinţe lumeşti. Fiindcă, de, casele mari trebuiau mobilate cu mobilă scumpă, covoare persane, şi toate acestea i-au făcut să-L uite pe Bunul Dumnezeu! Averile şi banii, chefurile şi distracţiile din palatele bogaţilor, nu pot mulţumi sufletul omului, pentru că sufletul acesta doreşte şi însetează de Dumnezeu. Sufletul îşi are nevoile sale, el nu se satură cu lucruri pământeşti, fiindcă el nu este pământesc, ci, el este veşnic, nemuritor, iar dacă nu este ascultat cu atenţie se mâhneşte, se tulbură şi omul parcă devine tot mai nemulţumit. Fericirea adevărată o poate da numai Domnul Dumnezeu! Fericirea adevărată o vor avea numai oamenii care vor căuta să pună în practică doar cuvintele Mântuitorului din predica de pe munte: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii Lui Dumnezeu se vor chema”! Să ne privim pe noi înşine în oglinda moralei creştine şi să ne dă seama, cât suntem de departe de virtuţile ei! Să ne întoarcem la Domnul Iisus cu sinceritate, ca fiul cel vinovat, şi să iubim bunătatea, mila, dragostea, sfinţenia şi toate virtuţile, ca să fim şi noi fiii buni ai Săi, mai ales că Dumnezeu ne pregăteşte să-i iubim şi pe vrăjmaşii noştri!

“Poruncă vă dau vouă: să vă iubiţi, precum v-am iubit şi Eu pe voi”

Întotdeauna, omul cel milostiv aduce rugăciune cu lacrimi şi pentru necuvântătoare, şi pentru cei care urăsc adevărul, şi pentru cei ce îl vatămă pe el, ca să fie primiţi şi iertaţi de Dumnezeu! Poate că e bine să vedem şi reversul, deoarece, oamenii care nu-i iubesc pe vrăjmaşi se înalță asupra Lui Dumnezeu, se mândresc şi nu sunt credincioşi, ci, sunt hulitori şi se aseamănă celor ce îi prigonesc pe ei, sunt la fel ca vrăjmaşii lor. De aceea, oameni buni, mare lucru este “‘Iubirea vrăjmașilor” şi buna desluşire a ceea ce înseamnă să-i iubeşti pe ei, să îi vezi, ce gânduri îi vor cuprinde când au simţit picătura dragostei voastre, şi cum se vor întoarce la Dumnezeu! Ce bucurie, ce fericire, ne va cuprinde atunci când suntem şi mai aproape de Dumnezeu, mai plăcuţi în faţa Lui. Să încercăm să-i privim cu alţi ochi pe oameni, pentru că suntem toţi asemenea Lui Dumnezeu! Ştim bine că existenţa omului impune, pe lângă respectarea diferitelor legi care reglementează viaţa social, şi o completă stăpânire a instinctelor egoiste. Fără îndeplinirea acestor imperative, cu toate legile existente, fie ele inspirate de cele mai bune intenţii, viaţa socială va rămâne defectuoasă, cu multe lipsuri, fiindcă omul pune mare preţ pe dreptul său, fără să gândească şi la dreptul aproapelui său. Dar, oare, dacă dreptul tău, în fapt, vatămă pe al altuia, cum se poate înlătura ciocnirea acestor drepturi şi cum vom împăca neînţelegerea dintre două fiinţe care se cred deopotrivă de îndreptăţite în drepturile lor infailibile? Această mare problemă a rezolvat-o Domnul Isus Hristos prin cuvântul Evangheliei Duminicii acesteia: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31). Iată, oameni buni, o nouă rânduială care aduce viaţa socială mai aproape de îngăduinţa noastră, a unuia faţă de celălalt, în locul celei întemeiate pe “dreptul meu” deasupra dreptului tău! Pentru a înţelege asemenea lucruri, nu avem nevoie decât de o minte sănătoasă! Dar, ce dorim să ne facă nouă oamenii? Vrem să ne urască? Vrem să ne facă rău? Vrem să ne pârască? Vrem să ne târască prin judecăţi? Niciodată! Toţi vrem ca oamenii să ne facă numai bine! Vrem să fim iubiţi, vrem să fim ajutaţi, vrem să fim ascultaţi şi respectaţi, să fim priviţi cu mai multă încredere. Cuvântul Mântuitorului are în vedere interesele noastre, ale fiecăruia, încât nu e posibil să nu le înţelegem şi pe-ale altora, aşa cum le înţelegem pe-ale noastre. Mântuitorul a adus în lume noutatea iubirii aproapelui şi de aceea ne-a zis: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan 13, 34), iar în acest fel, Mântuitorul ne ridică pe o treaptă superioară, ne pregăteşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, o iubire supraomenească pe care Fiul Lui Dumnezeu o cere de la un creştin adevărat!

Prof. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here