DUMITRU TĂTĂROIU Un poet adevărat cu un discurs poetic pururi viu

252

Mi-am propus ca sub egida Centrului Judeţean pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale Gorj – domnul Ion Cepoi a acceptat ideea şi-i mulţumesc anticipat – dar şi/cu sprijinul domnului Dan Pupăză, să demarez procesul de reeditare a operei folclorice şi a celei lirice a poetului gorjean (arcănean) Dumitru Tătăroiu.

S-au împlinit – şi chiar sărbătorit în 2014 din iniţiativa Cetăţii Târgu-Jiului, 100 de ani de la naşterea la 27 martie 1914, la Budieni – Scoarţa, a uitatului culegător şi autentic creator, interbelic, căci şi-a publicat cele 4 culegeri în această epocă de primă europenizare a României Mari, Dumitru Tătăroiu.
Cele 4 plachete sunt:
1). „Drag mi-e jocul românesc”
2). „Ne cheamă Ardealul”
3). „Cobiliţă cu stele şi lut”
4). „Cântece pentru dimierii mei”.
Prima cărticică are meritul de a fi recuperat, de prin satele Transilvaniei, folclor literar de o valoare neperisabilă. Dascăl cu formaţie haretiană, şi-a făcut datoria faţă de aceste nestemate anonime, încă aflate în circulaţie în acei ani ai postîntregirii. Cea de-a doua întreprindere editorială descinde din filonul patriotic, ilustrat de-a lungul istoriei literaturii române, de Coşbuc, Goga, Cotruş Crainic, Gyr, Arghezi, Beniuc ş.a. Un asemenea transfer al trăirilor patriotice în vers sensibil şi ideatic era atunci imperios necesar întrucât avea un imediat impact formativ-educativ şi social-cultural. Poeziile păreau vibrotexte cu vădit accent emoţional şi retoric. E vorba de o retorică specifică unui tardoromantism uşor „demodat” pe aiurea dar încă viguros în inima ruralismului autohtonist, sămănătorist, popranist, modernist. În „Cobiliţă cu stele şi lut”, Dumitru Tătăroiu, se autoinventează, ca poetant, dar de data aceasta racordat la realitatea şi actualitatea evoluţiei paradigmei tradiţionaliste (G. Ibrăileanu), dar şi a celei simboliste. Strunele simţirii se eliberează din chingile unei ideologii oarecum sterile, golită de substanţă. Dumitru Tătăroiu cultivă cântecul compoziţionist („Cântec pentru copilărie ţărănească”), cam în maniera lui Fundaianu („Pe drum de ţară oltenesc”). Incantaţia şi pariul pe cuvântul concret, potrivit în rime deseori rare, pe epitetul rezonant cu o tematică vaticinară, dar şi cu o stare de lucruri palpabilă etic /estetic, cu temelii sudate într-un stil directitudinal („Eu sunt ţăran”) şi discursiv.
Sunt mândru că majoritatea compunerilor lui Dumitru Tătăroiu au văzut cea dintâi lumină a tiparului, în „Gorjanul” lui Jean Bărbulescu. În prezent , eu însumi sunt consilierul editorial al „Gorjeanului” de azi, motiv în plus de a mă fi dedicat personalităţii sale, ca teoretician şi cercetător al fenomenului literar gorjean, consemnând, în dreptu-i, nesaţiul către un imaginar mai degrabă imanent expresiei lirice decât transcendent, mai degrabă sfredelitor de iazuri semantice decât şlefuitor de metafore rafinate alchimic, deşi chiar şi acestea din urmă se lasă atrase în plasa unei poeticităţi/ fruste/naturale, poate încă primitive dar cu atât mai despicătoare de noi zări spirituale şi ontologico-subiective.
Ca poet, Dumitru Tătăroiu este desigur mimetic, deşi se confesează ionic, construieşte, detaliu cu detaliu, un univers dimieresc nuanţat etnografico-etnologic, stăpâneşte, cu incredibilă măiestrie (a se citi inefabilă transfigurare a preajmei concupiscente şi deterministă istoric), prozodia, cezura, toate tipurile de rime (împerecheate, încrucişate, îmbrăţişate), motivele, cultivate de generaţia anterioară demersului său dar şi de comilitonii săi de cale (printre care George Uscătescu, T. Arghezi), recurente artistic, sunt vizibil (şi sensibil) resurecţionate şi riguros conservate în strofe de inspiraţie folclorică („ Jinduire oltenească”) ori, reinaugural, psalmică („Se roagă munţii pentru noi) şi simultan de o modernitate de incontestabil pionier al metaforismului ironic-vizionar. Citez: „Doamne, noi nu ne plecăm sub poala ta a milă/ pentru că de vierme şi slugă ni-a fost milă, –/munţii noştri – au crescut – turn de catedrală –/ şi domină moşia cu dacică-ndrăzneală,/ pentru că acela, Crăişorul Horia/ primit-a de la Tine, pe table scrisă – istoria ”. Figura intertextuală a tablelor, scoasă din Vechiul Testament, e suficient de grăitoare, încât, să conchid că Dumitru Tătăroiu este şi va fi un poet adevărat, cu un discurs poetic pururi viu.
Prof. dr. Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here