Dumitru Cauc – la aniversară (Despre omenie, modestie și recunoștință) – III

1237

Anii fermecători ai studenției au trecut repede. La începutul verii 1976, D. Cauc și-a susținut examenul de licență și, cu media 9,40, a devenit profesor. Visul din adolescență i s-a împlinit. Ar trebui să mai spun că în anii 1966-1976/1977, Clujul a fost un oraș înfloritor și că în aceeași perioadă mulți români au trăit (din punct de vedere material) bine, iar studenția a fost într-adevăr studenție. Bursa de student acoperea toate cheltuielile de cazare și de masă (evident, în căminele studențești și la cantinele studențești) și mai rămâneau câteva zeci de lei pentru spectacole de teatru, de operă, pentru filme și pentru vizite la muzee și alte obiective culturale. Complexul studențesc Hasdeu era un adevărat orășel în care studenții aveau toate cele necesare. Unui student la istorie, care locuia în acest complex, nu-i trebuia mai mult de 15-20 de minute pentru a ajunge, mergând pe jos, în toate locurile importante pentru el: Universitate și Facultate, Institutul de Istorie, Institutul de Arheologie, Arhive, Biblioteca Centrală Universitară, Casa de Cultură a Studenților. Am amintit cele de mai sus pentru a arăta cât de benefică era studenția la Cluj pentru cei care doreau să-și îmbogățească zestrea intelectuală.
Revenind la Dumitru Cauc, acesta a primit în aceeași vară, prin repartiție guvernamentală, catedra de istorie și geografie la Școala Gimnazială din comuna Sadova (satul Damian), județul Dolj. Orice tânăr care dorea să fie profesor știa că o bună parte a tinereții va trăi în mediul rural. Peste 95% din absolvenți erau repartizați în școli sătești. Abia după trei ani, după examenul de definitivat – cel mai greu examen – profesorii puteau participa, dacă aveau norocul să apară un post vacant într-un oraș, la un concurs, la fel de greu. Când Mitică a terminat facultatea, în județul Gorj, nu mai era niciun post vacant de istorie. De aceea, a ales Doljul.
Popasul doljean de trei ani școlari, întrerupt șase luni, pentru efectuarea stagiului militar, i-a fost folositor, fiindcă aici și-a făcut ucenicia în profesie, a cunoscut oameni deosebiți, a citit mult și a învățat limba germană. Își amintește cu drag și cu recunoștință de familia Cristache – Bebe, învățător, și Niculina, profesoară de limba română – oameni care l-au primit în casa lor, i-au „dăruit ocrotire, iubire și multă încredere”. Damianul, rememorează D. Cauc, „mi-a fost leagăn de fericire, dar și o carte de învățătură. La școala din Damian am fost răsplătit cu iubire din partea elevilor și a părinților, iar eu m-am străduit să nu-i dezamăgesc. Acum, după aproape 50 de ani de atunci, legătura mea cu acest sat și cu foștii elevi este la fel de trainică.”
A învățat multe atât de la dascălii amintiți mai sus, cât și de la alții, între care profesorul de limba și literatura română, director al școlii coordonatoare din Sadova, Nicolae Pătrășcoiu. Directorul l-a asistat la ore în primele săptămâni ale anului școlar, iar analiza directorului cu privire la cele trei lecții predate îl determină pe începătorul de atunci să afirme: „Cu adevărat, directorul Pătrășcoiu a pus primul pecetea pe evoluția mea ulterioară de dascăl”. Directorul, de la care a aflat la sfârșitul discuțiilor că „era gorjean din Sâmbotin”, s-a arătat interesat de parcursul școlar și universitar al noului său profesor, s-a declarat mulțumit de calitatea predării, i-a apreciat pregătirea de specialitate și metodică și i-a spus: „Văd că iubiți elevii, să nu uitați că fără ei nu veți avea rezultate și să nu veniți niciodată nepregătit în fața lor.” Cuvintele rostite de primul director care i-a văzut lecțiile au devenit, pentru dascălul Dumitru Cauc, îndemn și ordin. În casa familiei Cristache l-a cunoscut pe Stelian Cuna, „fost coleg de școală cu regele Mihai, fost lider în Oastea Domnului, un bun creștin, fost deținut politic 17 ani”, în timpul regimului totalitar-comunist. În lungii ani ai detenției, domnul Cuna învățase 16 limbi străine, iar lui Mitică i-a fost profesor informal de limba germană. D. Cauc este cunoscător avansat al limbii latine și vorbitor al limbilor germană, franceză, italiană.
În perioada sept. 1977 – mart. 1978, D. Cauc și-a satisfăcut stagiul militar. A redevenit elev (soldat) la Școala de ofițeri de rezervă din Bacău. S-a întors la școala din Damian mai călit fizic, mai puternic psihic și mai bogat intelectual (după cele șase luni petrecute la biblioteca unității militare, unde i-a fost repartizat sectorul de curățenie).
Deși Damianul îl adoptase, D. Cauc simțea că spațiul său edenic este în locurile unde își trăise copilăria și adolescența. În 1979, s-a transferat la Bîlteni, la Liceul pe care îl absolvise cu 7 ani urmă. Aici i-a regăsit pe foștii lui profesori Maria Popescu și Gheorghe Bîcoi. Acesta din urmă devenise directorul liceului (transformat din liceu teoretic în liceu minier). După un an, prietenul meu s-a transferat la școala din Valea cu Apă, localitatea în care s-a stabilit după căsătorie. Mărturisește că a beneficiat de generozitatea titularei catedrei, Elena (Turceanu) Urdăreanu, consăteana mea – Dumnezeu să o odihnească! (a plecat la El foarte tânără) – mama excelentei învățătoare Lelia Stângă (și studentă a mea de nota 10), de la Școala Gimnazială „Alexandru Ștefulescu”. Profesoara Urdăreanu, pe care toți oamenii din Roșia-Jiu o numeau pâinea lui Dumnezeu pentru bunătatea ce o caracteriza, a fost de acord să se transfere de la Valea cu Apă pentru a-i lăsa postul lui Dumitru Cauc. Iată ce scrie el despre profesoara Elena Urdăreanu: „Era de o blândețe și o finețe cum rar am întâlnit în viața mea, foarte generoasă, de un altruism ajuns la apogeu și foarte devotată actului de educație. Dânsa a fost omul care mi-a deschis drumul spre Valea cu Apă, ușurându-mi-l prin transferul domniei sale. Admirația și gratitudinea mea vor fi veșnice!”. Și eu am cunoscut-o bine pe Elena. Era doar cu câțiva ani mai mare decât mine. Comportamentul ei era de-a dreptul îngeresc, iar D. Cauc o portretizează perfect în câteva propoziții. Mă încântă la prietenul meu, în primul și în primul rând, faptul că este un monument de recunoștință. El este recunoscător oricărui om care i-a spus o vorbă bună, care i-a dat un sfat sau care l-a încurajat în vreun fel.
Așadar, în 1980, D. Cauc se indigenizează în satul Valea cu Apă și se leagă de glia comunei Fărcășești, comună în care a fost inclus și satul meu natal, Roșia-Jiu. Aici, în Fărcășești, profesează vreme de 39 de ani (1980-2019). Este, mai întâi, profesor de istorie, limba română și limba germană la Școala Gimnazială „Valea cu Apă” (1980-2011), școală care, din 1996, poartă numele învățătorului-erou Victor Popescu, iar din 2011 (când Școala „Victor Popescu” își pierde personalitatea juridică) și până la pensionare (în 2019) predă și la Liceul Roșia-Jiu (școală la care eu am învățat în clasele I-VII). La Liceul Roșia-Jiu predă istorie și religie. Între anii 1983 și 1989, 1992-1994, 2000-2004, 2005-2010, D. Cauc a fost director al școlii din Valea cu Apă. În total, 17 ani, din care 6 ani (1983-1989) a fost coordonator al tuturor școlilor din comună.
În dubla sa calitate, de profesor și de director, D. Cauc intră în istoria învățământului străvechilor sate din dreapta Jiului ca unul dintre cei mai importanți dascăli. În toți acești ani, D. Cauc a continuat să învețe și să se perfecționeze, să cerceteze și să scrie, dar și-a găsit timp și pentru a-și face o gospodărie deosebită, pentru a-și educa și crește cei doi copii (Dana-Ramona, acum profesoară și directoare de liceu în Franța, și Iulian-Constantin, economist, rămas lângă părinți, în Valea cu Apă, spre a le fi de ajutor) și pentru a se implica în viața publică a comunității.
A urcat toate treptele profesionale cerute de profesia didactică. Și-a susținut definitivatul în 1980, gradul al II-lea, în 1984, beneficiind de reducerea perioadei legale (de la cinci la patru ani), pentru media 10 de la definitivat, și gradul I, în 1989. Între 1999 și 2004 a urmat cursurile Facultății de Litere, specializarea Limba și literatura română – Limba și literatura italiană, la Universitatea din Craiova, iar între 1999 și 2006 a fost doctorand la Școala Doctorală de Istorie a Universității din Craiova. Și-a obținut titlul de doctor în istorie în anul 2006, cu teza Proprietatea ecleziastică din Oltenia în Epoca Modernă, în fața unei comisii din care au făcut parte: Florin Constantiniu (profesor universitar, academician), Nicolae Edroiu (profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române), Dumitru Suciu (cercetător I, Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române), Corneliu Mihail Lungu (profesor universitar, Universitatea din Craiova), Ion Pătroiu – conducător de doctorat (profesor universitar, Universitatea din Craiova).
Academicianul Florin Constantiniu a apreciat cercetarea lui D. Cauc astfel: „Cu o informație documentară de mare bogăție, cu un ascuțit spirit critic în interpretarea surselor și cu o remarcabilă rigoare analitică, autorul a dat la iveală anatomia și fiziologia domeniului mănăstiresc din Oltenia. A făcut-o în spiritul celor mai valoroase tradiții de erudiție și de analiză ale școlii românești de istorie. […] Domnul Dumitru Cauc ne dă, în volumul de față, [citatul este din prefața care deschide lucrarea Contribuții la cunoașterea domeniului mănăstiresc din Oltenia, lucrare care prezintă public rezultatul cercetării doctorale – n.m.] rodul ostenelilor sale de istoric, așa cum ar fi spus Nicolae Iorga, și o face cu modestie, hărnicie și temeinicie. Activitatea Domniei Sale oferă un exemplu și un îndemn, care, sper, își vor găsi ecoul cuvenit.” Numai aceia care au obținut un titlu meritat înțeleg câtă muncă și cât efort intelectual și fizic a depus D. Cauc pentru a realiza cercetarea. Pentru a nu-i plictisi pe cititori, menționez doar că D. Cauc a citit/a analizat, în manuscris, condicile a 13 mănăstiri, 62 de dosare din fondurile a 12 mănăstiri, 10 dosare din Fondul Ministerului Cultelor, 7 dosare din Fondurile Obștescului Divan al Țării Românești și ale Înaltului Divan, 8 dosare din Fondul Epitropiei „Sfântului Mormânt”, 13 dosare din Fondul Logofeției pricinilor bisericești, 4 dosare din Fondul Vistieriei Țării Românești (toate din Arhivele Naționale București), 20 de dosare din Arhivele Naționale Craiova, 3 dosare din Arhivele Naționale Drobeta-Turnu Severin, 20 de dosare din Arhiva Episcopiei Râmnicului, 25 de dosare și 6 documente din Arhivele Naționale Târgu-Jiu, 19 dosare din Arhivele Naționale Râmnicu Vâlcea. Menționez că toate documentele sunt izvoare inedite. Nu am amintit izvoarele edite, lucrările generale și lucrările speciale, care mai înseamnă alte sute de documente. Cele mai multe documente inedite sunt scrise în limba slavonă, cu caractere chirilice, iar cursurile de paleografie chirilică și de slavă veche urmate la facultate i-au fost de mare ajutor. Din confesiunile prietenului meu aflu că s-a perfecționat în secretul cercetării de arhivă cu sprijinul meticulosului și foarte seriosului profesor Dan Neguleasa, director al Arhivelor Naționale din Tg-Jiu, cercetător respectat și riguros, sub îndrumarea căruia D. Cauc și-a făcut practica de specialitate în arhivistică, în anul al III-lea de facultate. La sugestia profesorului Neguleasa, D. Cauc a cercetat (în cele trei săptămâni de practică) dosarele despre reforma agrară din 1864, în județul Gorj. Tot D. Neguleasa i-a recomandat să folosească această cercetare pentru realizarea lucrării de licență. Prima variantă a lucrării a fost prezentată în 1976 la Sesiunea Națională a Cercetării Științifice Studențești (desfășurată la București) și s-a bucurat de aprecierea președintelui comisiei de evaluare, cunoscut profesor universitar ieșean (viitor academician), Gheorghe Platon. Atunci s-a produs debutul lui Mitică în cercetarea istorică academică.
Va urma
Gheorghe Gorun

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here