Drumuri prin labirintul vieţii unui tânăr bărbat

305

Câţi ani au trecut de când i-am întâlnit numele într-o revistă şi i-am văzut, fugitiv, chipul adolescentin?, m-am întrebat, revăzându-l. „Un deceniu? Mai mult?”

Aş fi putut să ajung la un răspuns exact dacă aş fi avut la îndemână acea publicaţie în care îi apăruseră grupaje de versuri, mărturisindu-i căutările fragedei vârste. Dar nu aveam decât o fasciculă dintr-un număr al acesteia. Şi, apoi, vorba poetului: „anii trec ca apa”.
Mă surprinseseră, când i-am aflat atunci vârsta semnatarului acelor versuri, elev la Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu din Târgu-Jiu, dezinvoltura cu care se abandona tărâmurilor unor metafore în care cuvintele păreau a se lua la întrecere, între ele, de parcă ar fi fost încredinţate unor stări de visare prea timpurii şi inspiratului dicteu liric, năzuind spre aşezarea lor în necuprinsul unor învălmăşiri cosmice, îndemnând condeiul să surprindă momente de visare, câteodată, stranii, de imaginare a unei lumi ce era şi nu era a realităţii imediate. Poezii în care „trandafiri întunecaţi” străluceau „în infernul unei zile de argint”, „diamante fluide” se contopeau cu pietre „ce curg în râul de ametist”, un „călător de ceaţă” era „pierdut într-o magie”, „o rază de Speranţă murea în infinit”, „fântâni arteziene ţâşnesc din pânza freatică a nemuririi”, „copacii au armuri de bronz”, o pasăre se agită „în oglinda unei amintiri de catifea”, descompunându-se apoi „într-o armonie de culori cicatrizante” iar, „născută din zenit”, „o stea de mucegai” a coborât pe pământ şi „s-a întrupat în piatră”. Este vizibil, fie şi numai din aceste exemplificări, accesul neîngrădit al poetului adolescent la metafore îndrăzneţe, frecventarea unor cuvinte de o abstractă imprecizie: „speranţă, nemurire, armonie, cer demonizat” etc., cuvinte desprinse din panoplia artistică a romantismului şi a simbolismului, venind firesc sub condei, ca semn al unor lecturi nu tocmai la îndemână pentru acea vârstă.
Am înmănuncheat atunci, concentrate, câteva gânduri despre poetul în devenire: coperta dorinta. Sunt păstrate, cred, între coperţile frumoasei reviste şcolare „Cuget liber”, distinsă cu premii la concursuri naţionale; revistă a cărei apariţie îşi leagă numele de autenticul intelectual, dăruitul director al grupului Şcolar „Gheorghe Magheru”, regretatul profesor Dumitru Bunoiu.
Şi, iată, cum – după ce s-a scurs un deceniu, ori poate mai mult – îi revăd, într-o fotografie, chipul maturizat al adolescentului de altă dată, fotografie ce va însoţi probabil coperta viitoarei sale cărţi, care-i va purta semnătura. Priveşte din fotografie un tânăr bărbat, pe faţa căruia s-au aşezat umbrele unui surâs ce par a vorbi despre o tainică şi calmă acceptare a vieţii, aşa cum e ea, cu ochii semideschişi pentru a întâmpina şi filtra lumina invadatoare a unui soare văratec; ochi străjuiţi de sprâncene apăsat conturate, îngemănate într-o studiată parcă simetrie cu contururile mustăţii şi bărbii savant îngrijite, de sub oblăduirea cărora e gata să-şi ia zborul fluturele unui papion. Toate îndreptăţindu-te să asemeni personajul din imagine – deschis şi enigmatic totodată – cu un lord în devenire.
Din păcate, conjuncturile vieţii şi vârsta alergând spre sus, tot mai sus, nu mi-au fost de ajutor pentru a putea urmări îndeaproape izbânzile scriitoriceşti ale tânărului atâtor promisiuni prin prestările sale lirice din anii adolescenţei. Mi s-a spus că, după absolvirea cu succes a Facultăţii de Litere a Universităţii clujene, a pornit decis să se realizeze profesional, cu toate dificultăţile implicate de anii complicaţi ai tranziţiei, care a supus societatea românească unor interogaţii imprevizibile, adesea de un îngrijorător dramatism. Am înţeles că în confruntarea cu realităţi din ţară şi de dincolo de frontierele ei, prin opţiunile şi împlinirile profesionale, are argumente să se situeze în rândul celor – nu prea mulţi – care s-a putea considera mai degrabă învingători, hotărâţi fiind să nu accepte dezarmanta renunţare la un demn statut moral şi profesional. Motive de satisfacţie, cărora – ca unu’ ce consideră a se fi aflat printre cei ce i-au intuit cu un ceas mai devreme şi vocaţia scriitoricească, bineînţeles, alături, în primul rând de părintele său, reputatul poet, prozator şi critic literar, profesor dr. în filologie Ion Popescu-Brădiceni – am a le adăuga, cu prioritate, faptul că în anii care au trecut de la debutul său liric s-a ilustrat, printr-o prezenţă întotdeauna de comentat, în paginile unor reviste literare sau în pagini de carte, fiind autorul unui original şi insolit volum de proză, cu vizibile valenţe eseistice, de un marcat vizionarism ficţional, „Astrolab pentru Steaua Morgana”.
Iar acum am privilegiul de a avea sub priviri şi a-l parcurge cu legitim interes romanul „Dorinţa”, proaspăt tipărit. Un roman de o pregnantă modernitate, vădind o subtilă şi lucidă asumare a exigenţelor prozei contemporane, în vizibilă rezonanţă cu distinctivele achiziţii tematice şi estetice ale anilor mai aproape de zilele de azi şi de spiritul lor, fără a ignora însă, cu suficienţa altor autori, lecţia respectului faţă de zestrea experienţelor clasice, cerinţele aşezării, cu subtile intuiţii, a cuvintelor la locul cuvenit spre a conferi claritate ideilor, reflecţiilor profunde asupra vieţilor şi destinelor umane.
Personajul romanului, Andrei, este şi cel care în cea mai mare parte a paginilor se confesează, autoanalizându-se. Un om încă tânăr, după dezvăluirile din întâmplările care i-au marcat existenţa, trăirile şi întrebările ce avea să şi le pună cu privire la propria evoluţie spirituală, dar mai cu seamă a vieţii sentimentale. Vârsta la care a ajuns personajul în momentul captivantelor confesiuni pare a fi, după reperele desprinse din cele mărturisite, în jur de 35 de ani.
Din când în când, destul de rar, locul povestitorului, al lui Andrei, este luat de semnatarul romanului pentru precizări menite să faciliteze urmărirea desfăşurării evenimentelor ce configurează momentele definitorii pentru realizarea unei imagini complexe a locului şi rolului celor implicaţi în viaţa personajului principal al cărţii, al povestitorului însuşi. Ajunşi cu lectura la finele romanului, se impune cu evidenţă formula modernă adoptată adesea prin întrepătrunderea, atent şi echilibrat dozate, a celor trei timpuri (trecut, prezent şi eventuale proiectări în viitor) care se întâlnesc într-o simultaneitate dinamică.
Una din ideile diriguitoare pentru arhitectura compoziţională va deveni astfel evidentă: trăirile în prezent nu pot fi desprinse de altele petrecute în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, orice fiinţă umană fiind supusă unei presiuni a amintirilor, unei terori chiar, neputând fi ignorat trecutul fiecăruia, el amprentând comportamentul, reacţiile, trăirile ofertele prezentului. În acest spaţiu temporal, restrâns în cazul lui Andrei la cu puţin mai mult decât aproximativ un deceniu de la anii desprinderii de începuturile tinereţii până la maturizarea prin experienţe de viaţă, automărturisite sunt făcute cu supravegheată exactitate, de unde rezultă şi autenticitatea, sinceritatea confesiunii. Perioada în care personajul-povestitor – trăindu-şi hedonist întâmplările sentimentale ale prezentului şi retrăindu-şi cu nostalgie pe cele rămase în urmă – încearcă să-şi înţeleagă şi să se concretizeze cu fluctuaţiile, cu umorile pasionale, ce fac parte din ceea ce s-ar putea numi „criză” de creştere, de clarificări morale, de înţelegere a meandrelor impulsurilor erotice, cărora le devine vasal. Traversează acute stări de insatisfacţie, de aparent cronică înstrăinare şi nemulţumire de sine. Deşi mai degrabă s-ar putea afirma că – retrăindu-şi trecutul şi confruntându-l cu tentaţiile intime ale prezentului – personajul-povestitor nu o face pentru a se supune unui drastic rechizitoriu, incriminator al nestatorniciilor sentimentale, ci pentru a înţelege el însuşi mobilurile ce le-au generat şi le generează, pentru a ajunge la a-şi explica ivirea şi concretizarea, materializarea lor. De altfel, încă din paginile de început, (ce urmează unui frumos poem, validându-i harul liric şi putând să ţină locul unei subtile prefeţe de iniţiere epice pe care o poartă în sine, şi unui fel de moto, aflat sub titlul romanului: Kyrie eléison / Doamne, fie-ţi milă! – apare şi prima dintre rarele intervenţii „în direct” a autorului, care numeşte personajele ce vor fi în principal implicate în evenimentele narate. Să-i dăm însă cuvântul autorului, secondant discret al personajului povestitor, al lui Andrei.
„Imaginaţi-vă povestea ca pe un film pe care-l putem derula după bunul plac. Acum privim începutul, mai târziu putem vedea sfârşitul şi abia apoi intriga. Nu contează timpul fizic. Pe noi ne interesează timpul trăit al personajelor… Felul cum percep ele secundele, … orele… zilele… anii. Să vedem: Ana, femeia din trecut, Elena, femeia misterioasă de care Andrei se va îndrăgosti, şi Cristina, prietena lui; mai avem pe Eva, prostituata de lux… Ele pot fi reale sau pot fi simple proiecţii ale subconştientului lui Andrei, zdruncinat de probleme şi îmbătat cu alcool. Alex şi Tudor, doi prieteni şi colegi de facultate. Întâlnirea de la Cetăţuie, noaptea petrecută cu Elena, pierderea memoriei. STOP CADRU. Dăm timpul înapoi. Numai aşa putem înţelege mai bine esenţa. Acum s-o luăm de la început… Imaginaţi-vă…” (sublinierile din acest citat ne aparţin).
Pe parcursul labirinticei derulări a faptelor vor fi lămurite treptat rolurile jucate de cele patru personaje feminine; fiecare având locul şi însemnătatea lor în experienţele iniţiatice pe care hedonistul Andrei le va traversa, confruntându-se cu emoţiile fericirii carnale, obsedante, când prin dramatice ezitări (fie că ele se vor fi petrecut în realitatea vieţii sau în realitatea viselor, născătoare de nedumeriri, de stări de coşmar, care nu-l ocolesc), când printr-o resemnare fatalistă.
Treptat, prin acumulări gradat şi inteligent devoalate de povestitorul însuşi, se conturează profilul, trăsăturile distinctive, codul moral-genetic, ale personajelor, disponibilităţile lor de generozitate sau egoism, limitele aptitudinilor lor, necesare comunicării de durată cu partenerul, capacitatea de a se abandona visării, de a satisface exigenţele trăirii care vizează absolutul în existenţa adamicului cuplu, examinându-şi cu acut spirit analitic partenerii, nelăsându-le neobservate nici calităţile, disponibilităţile reale de dăruire, de sacrificii chiar, nici scăderile, laşităţile, prudenţele sau imprudenţele excesive.
În sfârşit, în urmărirea momentelor de degringoladă erotică a personajului principal, tânărul şi nestatoricul Andrei ar putea veni în sprijin şi o posibilă descifrare a semnificaţiilor purtate în sine de numele personajelor feminine, care, fiecare în felul său, vor marca viaţa, posibila filosofie de viaţă a protagonistului.
Primul dintre personaje, Ana, cea de care se leagă o vulcanică pasiune, trăită la vârsta de 22 de ani, legătură destul de repede „dezlegată”, s-ar putea raporta la legendara Ană a lui Manole, jertfită pentru a se împlini durabil sacra construcţie visată; iubirea prin jertfă, în cazul lui Andrei. Iubire care n-are cum arunca în uitare „amintirea sacrificatei”, altele fiind desigur motivele jertfirii ei târzii (prin vindecarea de îndelunga tânjire prin amintirea celor ce au fost cândva petrecute.)
Cea de a doua, cu nume cristic, Cristina, devotată şi sentimentală, în limitele unei tandreţi domestice, capabilă de înţelegere şi răbdare cu visătorul imprevizibil, pentru a-l păstra alături, dintr-un dezinvolt egoism feminin, va fi victima rutinei casnice, a cumsecădeniei, a monotoniei, obişnuinţei, după ce „legătura” a durat totuşi unsprezece ani.
Cea de a treia, misterioasa Elena, care va intra în viaţa tânărului maturizat de cele două experienţe pasional-sentimentale, în prezentul imediat, aminteşte prin nume de celebra Elena din Troia, a cărei frumuseţe pare-se a fi justificat epopeicul război şi ar putea justifica omagiul sacrificial (eliberarea de obsedanta amintire a Anei), urmând să se adauge, în completare, spre a ilustra faţetele posibile ale misterului feminin, în căutarea cu febricitate a căruia se află angajat cu spontaneităţi incontrolabile, dificil explicabile, Andrei. El se anticipează a fi ajutat de apariţia Elenei să se vindece de îndelungata obsesie pentru Ana, să-şi vadă cicatrizate rănile lăsate de eşecul primei aventuri de cunoaştere şi comunicare plenară, purtată totuşi sub impulsurile unui Eros ros, degradat de supralicitarea satisfacerii unor voluptăţi empirice, a unor impulsuri sexuale care, în loc să întreţină intensitatea şi puritatea sacrului sentiment, maculează relaţiile în cuplu. E de văzut ce se va întâmpla într-un nou roman, anunţat prin precizarea „va urma” din finalul romanului „Dorinţa”.
Cel de al patrulea personaj feminin, Eva, trecător dar iscând nedumerite întrebări pentru Andrei, fascinând prin frumuseţe şi surprinzând printr-o lejeră abandonare în fireşti şi liniştitoare ritualuri erotice, va trece fulgurant prin viaţa tânărului bărbat, încă de la începuturile experienţelor sale erotice, pe când avea 22 de ani, uimindu-l şi neînţelegând-o, poate pentru a ilustra şi un alt posibil mod de înţelegere a raţiunii de a fi a femeii, a misterului feminin, a rostului ei, aşa cum i-a fost hărăzit de creator la originile fiinţării, nu întâmplător numindu-se Eva, partea inalienabilă a cuplului adamic.
Iar dacă din cele patru femei care i-au acaparat, mai îndelungă vreme sau accidental, chemările trupeşti ori şi pe cele sufleteşti, răspunzându-i fiecare în felul ei, am închipui o cruce, atunci Ana şi Cristina, acoperind trecutul sentimental, născător şi depozitar al amintirilor, când alinătoare când dureroase, ar putea să devine cele două braţe orizontale ale simbolului credinţei, sub semnul căruia se cuvine a fi aşezată iubirea, relaţia eternă dintre bărbat şi femeie, în vreme ce Eva şi Elena, începutul şi posibil sfârşitul iniţierii în labirinticul drum prin viaţă, ar putea deveni partea verticală a sacrului simbol, năzuind prin cea din urmă dintre ele, Elena, spre un infinit, nicicând descifrat pe de-a-ntregul.
În ce-l priveşte pe protagonistul întregii poveşti, Andrei, el care a trăit şi probabil va mai trăi cu intensităţi diferite întâlnirile iniţiatice, pentru a se înţelege pe sine şi a se justifica prin introspective confesiuni, când lucide, realiste, când amăgitor visătoare, el poate fi integrat într-o îndelungă suită masculină, ca urmaş într-o modernitate cu opţiuni contradictorii, al biblicului Adam. Urmaş care – în epoca spectaculoasă a calculatorului şi internetului, a aspiraţiilor spre expansiuni cosmice, a unei amalgamatice convieţuiri a astronomiei cu ocultismul, a rescrierii cărţii despre geneză într-o alegorică şi apocaliptică, ameninţătoare carte a antigenezei – n-are cum se sustrage evadărilor din vis şi ficţiune în realitate, şi din realitate în vis, captivat şi înspăimântat în acelaşi timp de neliniştile izvorâte tocmai din inimaginabile, în alte timpuri, perspective deschise pentru extinderea orizonturilor cunoaşterii. Cel ce se credea, la un moment dat, un hedonist – un fel de profet mincinos al reveriilor carnale, al unui topos căutat de foarte mult timp, care „se ascunde, se disimulează şi îi scapă printre degete”, celui ce se declara a fi „fiul lui Pan”, – se va descoperi, odată cu experienţele trăite, că „se reinventează în alte haine şi cu alte ambiţii”, atrăgând totuşi atenţia că, povestindu-şi gândurile, este „bineînţeles, vorba de ficţiune”, iar aceasta poate fi „o înşelătoare perspectivă” şi povestitorul doar „un metanarator” a cărui existenţă reală poate fi descoperită „printre metonimii şi metafore”. Autorul romanului nu va putea ignora faptul că pentru eroul său, povestitorul, „devine din ce mai dificilă întoarcerea în timp, pentru că realitatea îl ciupeşte neîntrerupt, nu îl lasă să dormiteze, să viseze cu ochii deschişi” şi va încerca cu disperare „să-l oprească să-l protejeze de propria-i identitate”. Ori, tocmai cunoaşterea în profunzime a identităţii se realizează prin întâmplările trăite, când în realitate, când în ficţiuni, uneori în spaţii cantonate ale fantasticului, timpul neevoluând „după o cronologie anume” ci urmând „o logică emoţională”. Se conturează astfel un ghidaj, o grilă de lectură pentru a accede la substanţa demersului analitic, implicat în acest dens roman în care „dorinţa îşi devorează, îşi macină, îşi poate distruge naratorul” care „nu are de ales, acesta fiindu-i destinul”.
Recitind, cu subtile intuiţii, mari şi revelatorii mituri, aşa cum s-au edificat ele în istoria culturii lumii, atras magnetic de miturile cosmosului, prin care omul modern îşi descoperă uriaşa, monumentală statură, dar şi marile, ascunsele vulnerabilităţi, insignifianţa sa în raport cu imensitatea tainică a Universului, tânărul Andrei, din trecutul de mai ieri, devenit bărbatul matur din prezentul „clipei Azi”, pe cale de a deveni şi el trecut, se zbate să se redescopere pe sine, să nu-şi prejudicieze ireversibil identitatea, să nu se lase copleşit şi învins de tristeţea singurătăţii (fie ea şi în doi), de a fi dominat de „trăiri artificiale”. În complexul roman „Dorinţa”, certificând existenţa unui prozator, care are şi vocaţia unui eseist ingenios, se sugerează că o cale posibilă pentru nealterarea dramatică a identităţii salvarea prin iubire. Aceasta însemnând neacceptarea trăirilor inautentice, dar revenindu-i un rol determinant aspiraţiei către înţelegerea prin cunoaştere a misterului feminin. Înţelegere care poate deveni o busolă diriguitoare prin haosul, prin dizarmoniile lumii moderne, o modalitate de apărare de ravagiile ce le poate produce insuficienţa pânditoare, incapacitatea de a fi dominate instinctele, de a supune controlului lucidităţii consecinţele ce le-ar putea avea abandonarea unor criterii morale în raporturile dintre semeni, spre a nu fi barat accesul spre solidaritate şi reala înţelegere a fiinţei umane.
Nicolae Dragoş

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here