A fost să fie, mamă, acea «Bună Vestire»
Când ai urcat la ceruri pe scara unei stele,
De-atunci, pe bolta nopţii mai caut cu uimire
Doar chipul de mamă, din visurile mele!
Aş căuta cuvântul şi vocea ta curată
Care-n pridvorul casei, mă cheamă lângă tine,
Dar, când suspină zorii din vremea depărtată
Şi lacrimile mele se-nvăluie-n suspine!
Anul două mii unu, l-am încrustat în lemn,
Pentru a scrie dorul în câteva cuvinte,
Icoana ta din casă e pentru mine-un semn
Că mi-ai sădit în suflet să cred în cele sfinte!
Atât cât mi-o da Domnul, icoana să mă poarte
Peste a vremii cale ce poartă sfântul har,
Ţie îţi dărui, mamă, de dincolo de moarte
Doar florile iubirii care mereu răsar!
Mereu revine, mamă, acea «Bună Vestire»
Ca o poveste tristă sau ca o veste mare,
Te port mereu în suflet, ca pe o amintire
În care eşti icoană, mereu spre închinare!
Vasile Gogonea
