III. „AMINTIRI DIN LAGĂRUL GERMAN”
Februarie 1918. Mă aflam în lagărul Breesen din Germania, prizonier de război. Mă gândeam ca şi ceilalţi prizonieri la soarta României. Evenimentele se precipitau, dar era greu de prevăzut finalul tragediei.
Într-una din zile, către seară, vine un soldat german din garda lagărului şi întreabă de mine. Camarazii, arătându-mă, 
a venit la mine şi mi-a comunicat, că la ora 3 noaptea să am tot bagajul pregătit, întrucât la acea oră voi fi dus în alt lagăr. Fără a da alte explicaţii, soldatul a plecat.
Nedumerirea şi neliniştea mea era mare. Ştiam că nu avusesem purtări care să mă expună la sancţiuni. În fine. Ordinul e ordin. M-am pregătit şi exact la ora 3 noaptea au apărut 2 soldaţi cu arme şi felinare.
Am plecat din lagăr pe o câmpie care părea că nu mai are margine. Zăpada era mare şi deci, şi drumul greu. Odată cu ziua am ajuns la o mică staţie de cale ferată, de unde am continuat drumul cu trenul. Cu circa 2 ore înainte de seară am ajuns în Berlin, de unde trebuia să schimbăm trenul. M-au impresionat mult clădirile din Berlin, care aveau un aspect deosebit de clădirile din ţara noastră.
Întrucât mai era o oră şi ceva până să plecăm, am intrat la o cafenea, unde am tratat pe cei doi soldaţi cu câte o cafea.
La observaţia mea că această cafea era fără zahăr, sentinelele au făcut mare haz. Am sorbit cafeaua în grabă deoarece se apropia ora plecării cu trenul. În timpul cât am stat la cafenea auzeam din când în când, la mici intervale un zgomot – duruit puţin, nedefinit pentru mine. La întrebarea mea ce se aude?, mi s-a răspuns că sunt trenuri. Într-adevăr, trenurile soseau şi plecau aşa de repede ca şi tramvaiele.
În fine, a sosit şi trenul cu care trebuia continuată călătoria noastră. Până să vedem în care vagon trebuie să ne urcăm, trenul a şi plecat. Eu şi cu o sentinelă am reuşit şi ne-am urcat în vagon. Cealaltă sentinelă a rămas pe peron întrucât trenul îşi luase viteză mare. A doua zi dimineaţa, această sentinelă ne aştepta pe peronul altei staţii.
În timpul călătoriei am întrebat pe aceşti 2 soldaţi, dacă ştiu ce va fi cu mine şi anume unde mă duc şi pentru ce. Mi s-a răspuns că atunci când vom ajunge în lagărul Lansdorf, am posibilitatea să-mi spună, dar mi-au atras atenţia, ca nu cumva să-i divulg, fiindcă sancţiunea ar fi moartea pentru ei, pentru că i-ar trimite pe frontul de vest, unde se ştie ce este.
Întrebându-i din ce parte a Germaniei sunt, au răspuns că sunt francezi din Alsacia. Numai atunci mi-am dat seama de caracterul plin de blândeţe al acestor oameni.
Ajungând în lagărul Lansdorf, am aflat prin ei că sunt trimis în ţară, pentru a fi pus în libertate şi a relua funcţia de şef de birou la Prefectura Gorj, funcţia ce o avusesem înainte de a pleca la război.
La Lansdorf s-a format un mare convoi de soldaţi români prizonieri care au fost repatriaţi. Ajungând în Bucureşti, pe mine m-au trimis în lagărul Tonola, iar de acolo, la Tg. Jiu. Spre norocul meu, la Tg. Jiu am ajuns într-o zi de duminică. În lagărul din cazărmile regimentului am găsit un singur plutonier de serviciu, care după oarecari explicaţii, mi-a dat să semnez o declaraţie, după care urma să fiu pus în libertate.
Citind declaraţia, am constatat că mi se puneau foarte multe obligaţiuni, majoritatea contra sentimentelor mele de român. Enumăr câteva: că nu voi mai lua niciodată armele contra puterilor centrale, că nu voi unelti nimic contra intereselor puterilor centrale, că mă voi supune la toate ordinele ce mi se vor da de ele şi că în caz de neexecutare voi fi împuşcat.
Am refuzat categoric de a semna această declaraţie şi a rămas să mă prezint a 2-a zi la Prefectura civilă, unde se ştia de venirea mea, dar atât fostul prefect cât mai ales funcţionarii au rămas impresionaţi de declaraţia mea că nu pot rămâne. Le-am mulţumit la toţi pentru intenţia ce au avut de a mi se face bine şi….la revedere”.
Sentinela mă silea să mă duc la comandatura germană.
(Va urma)
(Mulţumesc cotidianului „Gorjeanul” pentru publicarea acestor memorii şi totodată mulţumesc cititorilor care le-au apreciat şi mai ales, celor care mi-au dat telefon că „i-au uns la suflet”.)
Jurist, Ion M. Ungureanu-Ţicleni
(continuare la cele publicate în „Gorjeanul” de vineri 4 aprilie 2014.)
