Din istoria zbuciumată a Poporului Român – anul dictatelor şi pericolul dispariţiei ţării noastre ca entitate statală

De-a lungul multimilenarei sale existenţe, România a avut adeseori parte de evenimente dramatice, între care anul 1940, care marchează odioasele dictate ale marilor puteri la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, poate fi socotit fără niciun fel de îndoială, ca unul dintre cele mai tragice momente din istoria poporului român.
La acea dată fatidică, România se întindea pe o suprafaţă de peste 295000 km pătraţi şi avea peste 20 milioane locuitori, cuprinzând în graniţele ei fireşti toate provinciile, cu drept de moştenire de la străbuni- Moldova, Ţara Românească, Transilvania, Dobrogea, Basarabia şi Bucovina. Numai că, în vara anului 1940, în plină pregătire pentru declanşarea marii conflagraţii mondiale, prin dictatele de la Moscova şi Viena (iunie-august 1940) ţara noastră pierde pe rând Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Transilvania de nord-vest şi Cadrilaterul (sudul Dobrogei). Cum de s-a ajuns la aceste grave amputări teritoriale, practic la destrămarea României Mari, este din păcate, limpede de răspuns, datorându-se în primul rând conjuncturii internaţionale total nefavorabile ţării noastre. Germania nazistă îşi dorea cu tot dinadinsul să-şi impună dominaţia în Europa, fluturând teoria conceptuală a “rasei superioare” pentru care a pus pe picior de război o armată super-dotată şi la fel de bine pregatită. Şi asta, în condiţiile în care alte mari puteri-Franţa şi Anglia dădeau vădite semne de slăbiciune militară şi diplomatică, iar sistemul de alianţe din care făcea parte şi România se destrăma (vezi Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică), vădit neputincos să facă faţă tăvălugului german şi escaladării revizionismului european, dar şi şovăielilor sau diferenţelor de interese din cadrul celor două mici alianţe. Apoi, perturbările din viaţa politică europeană, dar nu numai, aveau să se agraveze şi mai mult odată cu instaurarea dictaturii hitleriste, la 30 ianuarie 1933 în Germania, după cum la fel procedase şi Mussolini în Italia, cele două mari puteri contribuind decisiv la destabilizarea păcii pe bătrânul continent european. De acum, obiectivul esenţial al Germaniei şi Italiei era instaurarea “Noii Ordine”, inclusiv prin subminarea prevederilor tratatelor de la Versailles, profitându-se fără îndoială şi de ineficienţa Ligii Naţiunilor, dar şi a tradiţionalelor democratii occidentale. Or, la o astfel de abordare ce anunţa deja ample mişcări agresive, se reorientează rapid Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria-ţări revizioniste, vecine cu România, ale căror pretenţii teritoriale vizau circa 1/3 din pământul nostru strămoşesc.
De la începutul războiului, greşeala diplomaţiei româneşti avea să fie una fatală, refuzându-se din start o angajare a ţării noastre alături de Germania, eventual o neutralitate, în schimbul unei recunoaşteri şi garantare a frontierelor, evident împotriva vecinilor revizionişti mai sus amintiţi. Altfel spus, Carol al II-lea şi autorităţile de la Bucureşti au refuzat oferta germană, invocându-se inexplicabil bunele relaţii ale României cu Franţa şi deci o nouă orientare a politicii noastre externe, ceea ce avea ca într-un final să ne fie extrem de păguboasă. Adică, odată zarurile războiului fiind aruncate, Germania şi Italia îşi vor corela acţiunile militare, începând încă din 1936 expansiunile teritoriale, cu precădere în Europa (vezi Austria, Cehoslovacia, Polonia, Franţa etc.), asigurându-şi printr-un tratat de neagresiune (Pactul Molotov- Ribbentrop-23 aug. 1939) şi neutralitatea Uniunii Sovietice. Or, Ungaria horthistă, aliată Germaniei profită de o astfel de conjunctură favorabilă, mai ales după dezmembrarea Cehoslovaciei şi prăbuşirea Micii Antantei şi îşi va negocia obiectivele revizioniste cu cele două mari puteri-Germania şi Italia, obţinând din start teritoriul din sudul Slovaciei şi un altul din vestul Ruteniei Carpatice. Dar, în special, îşi doreau Transilvania şi prin urmare anularea Tratatului de la Trianon (1920) şi refacerea Ungariei Mari. Şi cum desfăşurarea evenimentelor era tot mai imprevizibilă, mai ales după deschiderea fronturilor din vestul şi centrul Europei de către cele două mari puteri fascisto-naziste, România se vede a fi într-o poziţie strategică şi militară tot mai izolată, chiar dacă încă mai încearcă să acorde sprijin Cehoslovaciei în cazul unei agresiuni a Ungariei, acceptând, în baza unui tratat din 1935 al acestei ţări cu URSS, o eventuală trecere de trupe sovietice prin teritoriul ţării noastre, spre Cehoslovacia (inclusiv aeriene), chipurile ca un sprijin militar în faţa unei agresiuni germane. Din păcate, nu a fost decât un foc de paie, întrucât Stalin îşi schimbă radical poziţia faţă de Cehoslovacia, urmărindu-şi propriile interese în Europa de Est şi va încheia la 23 august 1939 un tratat de neagresiune cu Germania (celebrul Pact Molotov -Ribbentrop), pentru început, în cazul lui Hitler, era în plan declanşarea războiului împotriva Franţei şi Angliei, în vreme ce Uniunea Sovietică îşi dorea delimitarea sferelor sale de influenţă la Marea Neagră şi Marea Baltică (vezi ţările baltice, Polonia, Finlanda, Basarabia etc., partea germană declarându-şi dezinteresul faţă de aceste regiuni ale Europei de Est. Iar de aici lucrurile se precipită şi mai mult, deoarece Hitler forţează invadarea Poloniei- împărţind-o până la urmă tâlhăreşte cu celălalt dictator (Stalin), în anii 1939-1940. În continuare, profitând de neutralitatea Uniunii Sovietice, Germania va continua războiul fulger pe un singur front, cel de Vest/ Nord-Vest şi ocupând pe rând şi fără prea multă rezistenţă, Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia şi Franţa (aprilie-iunie1940).
De aici, trebuie reţinut că o altă direcţie a agresiunilor militare germane, corelate cu cele provocate de Italia lui Mussolini nu puteau să fie decât spre Estul şi Sud-Estul Europei, ceea ce deja va da fiori Uniunii Sovietice, în vreme ce România se vede şi mai izolată şi neputincioasă, practic fiind prinsă, după capitularea Franţei şi dovada de slăbiciune strategică şi militară a Angliei (alianţa ei tradiţională) între cei doi coloşi; Germania şi Uniunea Sovietică. Cu alte cuvinte, pentru ţara noastră începe un adevărat coşmar, în sensul că, pe de o parte, Germania pregătea şi aici invazia pentru a fi sigură de acapararea imenselor zăcăminte de petrol şi pe rafinăriile din România, pe de altă parte URSS, consideră că a sosit momentul de a iniţia procesul de dezmembrare a ţării noastre, cu o ţintă precisa-ocuparea şi anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Ceea ce se va şi întâmpla în urma dictatului ultimativ din 26 iunie 1940, adresat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, de către Molotov-ministru sovietic de externe. Într-o mare disperare, regale Carol al II-lea, uitând de gafele făcute, îndrăzneşte să ceară ajutor Germaniei, dar este categoric refuzat de Hitler, care motivează prin pactul de neagresiune încheiat cu Uniunea Sovietică. Or, într-o asemenea situaţie disperată, de panică, erau doar două variante-rezistenta armată sau cedarea imediată, conform ultimatului dat de Moscova. Se va alege ultima, altfel România ar fi suferit distrugeri catastrofale, materiale şi umane în faţa tăvălugului militar sovietic. Şi astfel, 27-30 iunie 1940 marchează în condiţii extrem de dramatice pentru ţara noastră-cotropirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietica, însemnând un teritoriu cedat de peste 60.000 km pătraţi, cu o populaţie de 4 milioane locuitori. De altfel, toată această tragedie naţională, a fost până la urmă rezultatul unei cârdăşii între Germania şi URSS, ceea ce avea să încurajeze şi declanşarea altor acţiuni revizioniste împotriva României, mai exact din partea Ungariei horthiste şi Bulgariei care revendicau, la rândul lor, Transilvania şi sudul Dobrogei, luând în calcul şi ameninţând, inclusiv cu acţiuni militare îndreptate împotriva ţării noastre. (Va urma)
Vasile Irod