Dimensiuni naționale ale răscoalei din Transilvania condusă de Horea, Cloșca și Crișan

603

Dacă ne aplecăm cu atenție asupra evenimentelor care s-au petrecut în acel noiembrie sângeros din anul 1784, este greu să le mărginești la dimensiunile unei simple răscoale țărănești. Cauzele care le-au generat și programul de revendicări urmărit mai ales de capii mișcării o situează la nivelul unei adevărate revoluții. Ele au reprezentat scânteia care va declanșa valul revoluționar din veacul următor, începând cu mișcarea lui Tudor Vladimirescu din Țara Românească, mișcările pașoptiste, între care se remarcă cea a lui Avram Iancu din Transilvania, curentele unioniste din toate cele trei țări române surori care au condus la împlinirea pas cu pas a viselor străvechi ale românilor, a multora din doleanțele lui Horea, Cloșca și Crișan, care vor culmina cu obținerea independenței și Marea Unire din 1 Decembrie 1918.
Nu se poate vorbi despre acele formidabile explozii populare care au izbucnit parcă din senin pentru ca apoi să se întindă și să cuprindă în vâlvătăile focului lor întreaga Transilvanie fără a arunca o privire succintă asupra câtorva dintre cauzele care le-au generat.
Stăpânirea habsburgică avea să-și ia ca aliat, începând cu 21 decembrie 1867, Sfânta Coroană Ungară a regelui Ștefan I, punând astfel capăt veacurilor de luptă dintre Casa de Habsburg și Curtea regală de la Buda susținută de marea nobilime maghiară. Bucuria întoarcerii la perioada de glorie de odinioară a determinat nobilimea maghiară să uite de veacurile de umilință pe care le-a trăit fie sub stăpânire turcească, în urma Bătăliei de la Mohacs din 29 august 1526, fie sub cea austriacă, astfel că exploatarea țărănimii românești din Transilvania ajunge să cunoască dimensiuni de neînchipuit.
În aroganța lor de noi stăpâni, nobilii unguri ajung să nu mai respecte nici poruncile imperiale, creându-și cete proprii de husari și cătane cu care își impuneau voința lor cu forța, folosind tot mai mult violența. Așa se face că de la obligația stabilită prin legile imperiale de a presta o zi de robotă pe săptămână pe moșiile sau în minele nobililor ungurii, aceștia au ajuns să ceară iobagilor români să muncească patru sau chiar cinci zile pe săptămână, în afară de dările în bani și dijma în natură pe cereale, vite, păsări, etc. pe care o datorau. Pedepsele pentru neplata dărilor care creșteau de la an la an, cât și cele de la neprestarea zilelor de robotă deveneau tot mai aspre, țăranii fiind bătuți cu cruzime, iar unii chiar spânzurați sau trași în furci. Ele erau aplicate de nemeși, o gardă formată din unguri sau secui care nu plăteau dări, fiind slugi docile ale nobililor maghiari.
Unele scrieri, dar mai ales tradiția, au păstrat amintirea nenumăratelor gropi comune cu care era împânzită toată Transilvania în acea vreme. Multe sate au și azi locuri numite furcituri, unde erau îngropați cei spânzurați sau trași în furci, cunoscute sub numele de Fântâna spânzuraților, La Furci, etc. Nu pot fi uitate caznele cumplite născocite de nobilii maghiari, iar slugile lor le amplificau parcă anume ca să-și dovedească destoinicia. Potrivit tradiției, după ce intrau în casele țăranilor, nemeșii îi puneau să le facă de mâncare, iar după ce își făceau plinul îi legau pe gospodari, siluindu-le nevestele sau fetele sub privirile lor neputincioase, ca apoi să-i ia în bătaie sau să-i pună în furci. Cei care se opuneau erau arestați, pedepsele fiind și mai cumplite. Valul nemulțumirilor creștea pe zi ce trece, poporul obidit își lingea rănile și aștepta doar momentul potrivit să se revolte împotriva asupritorilor.
Prima scânteie apare într-un context care aparent nu are legătură cu crâncena exploatare a țăranilor români din Transilvania. Ea izbucnește în Câmpeni, un oraș din Țara Moților, unde nobilii au arendat cârciumăritul negustorilor armeni, un vechi privilegiu atribuit moților, care își mai făceau astfel un ban pentru a-și plăti dările. Nemulțumiți de această măsură, moții vin în număr mare la târgul din 24 mai 1782 ținut în preajma Rusaliilor, aducând cu ei vase pline cu băutură, cum au procedat și până atunci. Mai mult, îi învață pe oameni să nu cumpere vin decât de la ei, astfel că armenii rămași cu butiile pline s-au adresat slujbașilor înarmați care umblau călări prin târg. Aceștia au trecut imediat la măsuri, au vărsat vasele moților și au pus amenzi celor care vindeau băutură. Înfuriați, țăranii scot securile, sparg vasele armenilor, ba chiar se năpustesc asupra crâșmelor din oraș unde le sparg armenilor butiile cu băutură. Se pare că Horea a dus plângerea la Curtea imperială de la Viena, care le-a dat dreptate țăranilor și, pentru a-i lăsa să-și vândă băutura, în 14 august le acordă un privilegiu imperial prin care primesc dreptul să țină al cincilea târg anual în zilele de 27 și 28 august, unde moții fac un profit bun din vânzarea băuturilor aduse. Numai că nobilii nu îi iartă pe țărani și, cu toată învoiala împăratului, în primăvara anului următor încep prigoana asupra acestora, stabilind prejudicii exagerate pentru negustorii armeni, iar pe deasupra amenzi uriașe, la care moții erau obligați. Pentru a-i obliga să plătească, în sate sunt trimise trupe de secui și de unguri care îi maltratează pe țărani, fiind născocite pedepse dintre cele mai cumplite.
Presimțind ce se va întâmpla, încă din toamnă a plecat la Viena o nouă delegație de țărani condusă de Horea pentru a cere împăratului Iosif al II-lea să oprească osândele la care erau supuși moții și să fie scutiți de acele gloabe și prejudicii nejustificate. Delegația se va întoarce în luna mai 1783, tocmai atunci când guvernul de la Sibiu, condus de baronul Samuil Brukenthal, și-a întețit persecuțiile asupra țăranilor. Horea aduce dispoziția Cancelariei imperiale de a fi sistate măsurile autorităților, numai că în loc să respecte ordinele primite, guvernul de la Sibiu va da amploare măsurilor de urmărire și maltratare a moților, căutând să justifice netemeinicia plângerilor acestora. Aceștia erau legați și bătuți cu bâte în timp ce oamenii guvernului se răsteau la ei, cerându-le să cheme împăratul să-i scape, dacă poate.
Urmează al patrulea și ultimul drum a lui Horea la Viena. Împăratul era ultima speranță a moților. Pentru acel om iubitor de dreptate erau de neînțeles măsurile stăpânirii. Așa se face că în postul Crăciunului își ia traista de merinde și împreună cu însoțitorii săi se îndreaptă spre Arad, unde primesc bani de drum de la episcopul ortodox, ca de aici să traverseze Ungaria și să ajungă la Viena. Cum împăratul se afla la Roma, a trebuit să-l aștepte până în primăvară, fiind primit în audiență în ziua de 1 aprilie 1784. Iar de aici au pornit legendele.
Nu se știe cu exactitate ce a discutat Horea cu împăratul și nici ce promisiuni a primit. Cert este că pentru drumul de întoarcere acasă lui Horea și celor care l-au însoțit li se eliberează salvconduct de liberă trecere care conținea și poruncă imperială față de comandanții militari din Transilvania de a-i proteja pe români de nobilii sau de nemeșii unguri.
Nenumărate legende s-au iscat în jurul unei cruci de aur primită de Horea de la împărat în semn că i-a dat putere să răscoale poporul împotriva nobililor unguri. Acele legende povestesc că la plecarea din Viena românii au fost încurajați de către un înalt ofițer imperial să-și facă singuri dreptate, ei fiind cu mult mai numeroși în raport cu ungurii din Transilvania. Țara Moților e plină de legende care vorbesc de simpatia de care se bucurau răsculații în fața oștilor imperiale care i-au lăsat să-și facă dreptate fără să se implice și să intervină. Unele din aceste povești și legende pun eșecul răscoalei pe seama sfatului dat de împărat lui Horea de a porni revolta în primăvară și nu în toamnă cum s-a întâmplat, venirea iernii făcându-l pe Horea să trimită țăranii la casele lor. Iar dacă mai adăugăm faptul că pe tot parcursul răscoalei Horea și ai lui îi chemau pe iobagi la luptă împotriva nobililor unguri în numele împăratului, enigmele sunt și mai mari și mult mai greu de explicat. De la întoarcerea de la Viena până în momentul când a fost prins, Horea și ai lui au crezut că acționează în numele împăratului și împlinesc poruncile lui.
Poate că Horea ar fi ascultat de împărat și ar fi pornit la luptă în primăvară, așa cum a primit poruncă după cum le-a spus el țăranilor când s-a întors de la Viena. Numai că între timp lucrurile au evoluat și evenimentele aveau să ia altă turnură. Auzind că Horea a plecat din nou la împărat, țăranii năpăstuiți de nobili nu au mai putut îndura toate cruzimile la care erau supuși și au început să-și facă singuri dreptate. Tot mai mulți se refugiază în munți, fiind și azi legende cu cete din Ținutul Zărandului care îi jefuiau pe nobili și puneau foc castelelor, administrația ținutului fiind nevoită să ceară ajutor la Arad și la Bihor pentru a-i prinde pe tâlhari. Nici în Țara Moților lucrurile nu stăteau mai bine; văzând că Horea întârzie, mulți dintre țărani au luat calea munților pentru a scăpa de pedepsele crude aplicate pe nedrept de unguri.
Alt eveniment care a grăbit răscoala a fost decretul imperial prin care se oferea libertate iobagilor prin conscrierea în regimentele de graniță. Năpăstuiți de nobilii ungurii, iobagii români au dat curs cererii împăratului, pe care mulți o credeau că i se datorează lui Horea, care îi scapă astfel de iobăgie. În realitate, Decretul imperial data din luna ianuarie 1784, el fiind tăinuit de guvernul din Transilvania, care era aservit ungurilor, până în luna iulie, când l-a făcut public. Deși se cerea ca înrolările să pornească mai întâi din satele de graniță ca să continue doar pe măsura nevoilor, la Alba Iulia și alte centre de recrutare încep să se adune țărani români veniți din toată Transilvania. Sate întregi mărșăluiau cu bâtele pe umăr ca adevărate cete de luptători, cu judele și preotul satului în frunte, folosind ciubere în loc de tobă și năframe roșii puse în băț în loc de drapel de luptă. Bucuria de a scăpa din iobăgie era de nedescris. Cum în Zărand conscrierea a coincis cu întoarcerea lui Horea de la Viena, zvonul că voia împăratului ar fi să-i slujească lui ca oameni liberi și nu grofilor unguri ca iobagi s-a întins cu repeziciune, cuprinzând toată Transilvania. O ultimă scânteie mai trebuia ca flacăra revoltei să se aprindă. Ea a fost dată chiar de grofii unguri și de guvernul condus de baronul Samuil Brukenthal, acela căruia pentru disprețul pe care l-a avut față de poporul român și cruzimea cu care a înăbușit revolta dreaptă a iobagilor români, azi i s-a ridicat o statuie chiar în centrul orașului Sibiu, de unde a poruncit măsuri drastice asupra răsculaților. Palatul Brukenthal pe care l-a ridicat și averea colosală pe care a făcut-o ca guvernator al Transilvaniei nu ar trebui să fie argumente pentru a i se aduce elogii, ele fiind rodul exploatării crunte a populației românești care trăia în vremea lui în condiții umilitoare. Baronul a stat în spatele tăinuirii decretului imperial de înrolare a iobagilor români și tot el a dispus anularea conscrierilor care s-au făcut, românii fiind trimiși acasă pentru a sluji mai departe pe moșiile lui și a grofilor unguri. Aceasta a fost scânteia care a aprins focul unei adevărate revoluții care avea să cuprindă mai toată Transilvania și să adune sub arme mii de iobagi români. Măsura dispusă de baron la sfârșitul lunii august avea să creeze o stare de confuzie în rândul românilor, care nu mai înțelegeau de ce administrația de la Sibiu se opune „voii împăratului”, socotind guvernul și nobilii unguri ca fiind în afara legii. De aceea, primul val al răscoalei a pornit pentru a împlini legea imperială, ea răbufnind în condiții de deplină legalitate, fiind îndreptată asupra celor care se împotriveau puterii imperiale, socotită legitimă și singura care îi putea scăpa de sub crunta exploatare a iobăgiei. Țăranii din Zărand au prins a se aduna la Brad în numele împăratului și al lui Horea. Ei amenințau că vor merge în Hațeg la vicecolonelul Karp, care îi va înrola în armată și le va da arme, iar, dacă nu, vor merge la împărat, la Viena. Oamenii se adunau cu sutele din toate satele din ținut, iar, potrivit tradiției, armata imperială nu a luat măsuri, refuzând să acționeze chiar la cererea guvernului și a nobililor unguri. Îngrijorat, baronul Samuel Brukenthal îl trimite în Zărand în octombrie 1784 pe secretarul gubernial Ștefan Costa, român originar din Hălmagiu, dar acesta pactizează cu iobagii, dezinformându-l pe guvernator.
Stârniți de măsurile baronului, țăranii din Zărand se adună joi, 28 octombrie, în târg la Brad, unde a ajuns și Crișan, însoțit de un necunoscut care îi îndemna pe români să fie prezenți pe 31 octombrie la biserica din satul Mesteacăn din apropiere, unde le va transmite poruncile aduse de Horea de la împărat.
Adunați în curtea bisericii, Crișan ia cuvântul și le spune că porunca adusă de Horea de la împărat este că pe viitor țăranii au obligația de a munci doar o zi pe săptămână pe moșiile nobililor, iar cei care nu vor să mai fie iobagi să meargă la Alba Iulia să primească arme. Ștefan Hollaky, vicecomitele Zărandului, a aflat de această adunare și a trimis o ceată de oșteni să-i trimită pe țărani acasă și să-l aresteze pe Crișan. Românii prind de veste și trag clopotele. În furia care s-a dezlănțuit, îi prind pe trimișii nobililor și pe gornicul care l-a trădat pe Crișan și îi ucid. La noua adunare populară care s-a întrunit în 2 noiembrie 1784 se dă semnalul începerii răscoalei prin cuvântarea rostită de Crișan care, ca răspuns la măsurile autorităților maghiare, le dă poruncă ca în drum spre Alba Iulia să prade și să-i omoare pe nobilii care se împotrivesc poruncii împăratului, măsura fiind văzută ca un mod de împlinire a legii imperiale nerespectată de unguri. Țăranii depun jurământ de credință și se îndreaptă în cete asupra castelelor nobililor.
Scânteia răscoalei va cuprinde în câteva zile toată țara, Zărandul fiind urmat de moți, de iobagii din Munții Apuseni și celelalte ținuturi ale Transilvaniei. Peste tot sunt atacate curțile nobiliare, țăranii își împart bunurile găsite susținând că nu fac decât să-și ia ce este a lor, dau foc castelelor și îi ucid pe ungurii care li se împotrivesc. Nobilii care s-au predat de bună voie sunt iertați, fiind botezați românește și puși să muncească laolaltă cu semenii lor, ca fiind cu toții egali, un mesaj revoluționar extrem de progresist, adăugat celui privind desființarea iobăgiei și a exploatării crunte a românilor. Pe unde treceau erau oficiate nunți între tineri iobagi și fete de nobili, ca semn de împlinire a acestui mesaj.
În afara documentelor scrise care s-au păstrat, în jurul răscoalei au apărut nenumărate legende, multe păstrate până în zilele noastre. Țăranii povestesc și azi că în semn că împlinesc voia împăratului Horea le arăta o cruce primită de la Iosif al II-lea, iar potrivit altor legende atât Crișan, cât și Cloșca și alți căpitani de cete purtau la gât cruci aurite, însemn al legii imperiale în numele căreia s-au răzvrătit asupra nobililor unguri care nu ascultă de poruncile împăratului.
Socotindu-se a fi în temeinică legalitate, iobagii români se adună cu toții pe plaiul numit Păltiniș din preajma satului Blăjeni, loc unde pe 4 noiembrie are loc o mare adunare populară condusă de Horea, Cloșca și Crișan. Aici sunt numiți căpitanii și căprarii oastei țărănești și se adopta prin jurământ un adevărat proiect programatic prin care răsculații, urmând porunca adusă de Horea de la Viena, cer desființarea iobăgiei, iar cei ce se împotrivesc să fie aspru pedepsiți, între ei fiind amintiți nobilii și dregătorii unguri, dar și funcționarii domeniali, juzii, gornicii și orășenii bogați, în majoritate tot maghiari.
Încurajați de cuvintele lui Horea, răsculații pornesc spre Valea Arieșului, Crișan fiind călare în fruntea lor, având în mână un steag cu o cruce galbenă pe el. Trecând pe străzile Abrudului, țăranii strigau că porunca împăratului este să-i adune pe toți ungurii din Transilvania și să-i boteze românește, un alt mesaj de dimensiuni colosale care scoate în evidență legătura sacră între poporul român și pământul strămoșesc, revolta proprietarilor de drept ai acestui pământ împotriva celor care și l-au însușit pe nedrept și dorința lor de a-l lua îndărăt, țel pentru care erau dispuși să-și dea viața la fel cum au făcut odinioară și strămoșii lor.
Acest mesaj va fi transmis de Horea în Ultimatumul trimis nobilimii maghiare, prin care, în numele împăratului și a poporului, li se cere ca nobilii să părăsească moșiile, să fie plătitori de dări la fel ca iobagii, pământul lor urmând să se împartă țăranilor. Un document programatic care depășește dimensiunile unei simple revolte sau răscoale populare, fiind un adevărat act revoluționar după care se vor ghida atât revoluționarii transilvăneni, cât și cei din Moldova și Țara Românească în următorul veac, el fiind fundamentul care va conduce la marile împliniri ale poporului român, cununa de lauri fiind crucea de aur a lui Horea care deși nu a fost pusă, strălucea pe drapelul Marii uniri din 1 Decembrie 1918, moment când s-au împlinit și doleanțele celor care s-au jertfit în marea răscoală populară din noiembrie 1784 .
Cu toate că a fost înăbușită în sânge, iar liderii ei prinși prin trădare și omorâți cu o cruzime nemaiîntâlnită, răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan a rămas vie în inima poporului, faptele lor fiind și azi amintite în poveștile și legendele care circulă prin toată Transilvania, figura impozantă a lui Horea, Crăișorul munților, cum i se spune, fiind vie în inima poporului român.
În lipsa unor dovezi e greu de înțeles rolul avut de Iosif al II-lea în declanșarea răscoalei, acesta fiind cunoscut de altfel ca un împărat care se voia diferit față de predecesorii săi, mai ales că abia scăpase de autoritatea despotică a mamei sale Maria-Tereza care a murit în 1780. Să fi vrut să slăbească puterea nobilimii maghiare în Transilvania unde era mare principe, pentru a întări astfel autoritatea imperială, tot mai puțin respectată pe fondul răbufnirii vechilor pretenții hegemonice? Să fi vrut să împlinească planul împărătesei Rusiei, Ecaterina a II-a, care urmărea dezmembrarea Imperiului Otoman și refacerea vechii Dacii ca un regat tampon între Imperiul țarist și cel habsburgic, care a motivat Decretul de conscriere a iobagilor români în oastea imperială? Poate că acțiunea ar fi avut succes dacă s-ar fi pornit în primăvară, după cum se vorbea între țărani că împăratul l-ar fi sfătuit pe Horea.
Venirea iernii i-a determinat pe capii răscoalei să-i trimită pe țărani la casele lor, cerându-le să se adune din nou în primăvară, numai că între timp s-au declanșat măsurile năprasnice de stăvilire a revoltei, nenumărați iobagi au fost întemnițați și puși la cazne cumplite, Horea și Cloșca pierind ca niște martiri, fiind trași pe roată, iar trupul lor fiind ciopârțit și atârnat în pari spre a îngrozi poporul. Presimțind prin ce chinuri va trece, Crișan a reușit să-și ia viața sugrumându-se singur cu șnurul de la opinci.
Tot legendele vorbesc că la o zi sau două de la acel supliciu au ajuns de la Viena doi țărani care au adus de la împărat grațierea capilor răscoalei, numai că au ajuns prea târziu. Indiferent de zona unde circulă legendele și conținutul lor, din toate transpar imaginile de eroi ale lui Horia și ale celorlalți capi ai răscoalei, ura față de nobilii maghiari care îi exploatau fără milă pe români și dorința firească a iobagilor de a deveni oameni liberi. Dacă la început țăranii sperau ca aceste doleanțe să le împlinească cu ajutorul împăratului, care era un simbol pentru ei, după ce au fost prinși capii răscoalei și a început prigoana asupra răsculaților, ura românilor a crescut, ea revărsându-se chiar și asupra celui în care au crezut și de la care așteptau sprijin. Legendele spun că țăranii din Zărand, Țara Moților, sau cei din Apuseni așteptau să vină primăvara pentru a lua din nou armele să-l elibereze pe Crăișorul Horea cu care vor porni din nou la lupta împotriva nobilimii maghiare cu sau fără ajutorul împăratului, că de acum împăratul lor este Horea, ale cărui porunci le vor asculta.
Jertfa lui Horea, Cloșca și Crișan nu a fost zadarnică. Ea a reprezentat începutul luptei de emancipare socială și națională a românilor din Transilvania care va da roade în veacul următor, găsindu-și împlinirea în alte jertfe de sânge prin care poporul român se va mântui.
Pornind de la nemulțumiri evidente, determinate de persecuțiile nobililor maghiari, pe care nu le mai puteau îndura, românii din Transilvania s-au ridicat la luptă, revendicările lor depășind dimensiunile sociale ale luptei de clasă, din ele revărsându-se ca un șuvoi nestăvilit dorința de libertate și egalitate națională, dar și trezirea conștiinței de stăpâni pe pământul moștenit de la strămoși, ideea refacerii Daciei străvechi fiind tot mai prezentă în cele trei Țări Române, dovadă și a planului Împărătesei Ecaterina a II-a.
Adevărați martiri ai neamului românesc, Horea, Cloșca și Crișan se alătură șirului nemărginit de jertfe pe sângele cărora s-a înfăptuit Marea Unire din 1 Decembrie 1918, cea mai sfântă zi din istoria noastră națională. Să le păstrăm vie amintirea care să fie pentru noi românii o făclie călăuzitoare în drumul nostru spre eternitate, imagine de neuitat a prețuirii numelui de român cu care suntem datori să ne mândrim la fel cum au făcut cei trei mari eroi.
Chipul lor sacru să dăinuie în veci în conștiința noastră națională!

Bibliografie:
Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, 726 pag.;
Florian Dudaș, Răscoala lui Horea în tradiția poporului, Memoria Pământului Românesc, Editura Albatros, 1984, 290 pag.;
Andrei Breabăn

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here