Despre speranţa românilor

457

După doi ani de proteste în Piața Victoriei începusem să văd cu un ochi optimist viitoarea generație. Tineri cu steagul în mână, cu sloganuri inteligente și pancarte la orizont – nimic mai frumos într-o țară care aleargă după idealul democrației ca un câine bezmetic. Ochiul meu se așezase pe pătuțul cald al speranței departe de banchiza provinciei salutare.În vacanța de vară m-am gândit să merg să-mi vizitez părinții, în provincie, și am interacționat cu vestitul țăran român – poate mai mult decât mi-aș fi dorit – dându-mi seama că e posibil ca optimismul meu să nu fie altceva decât o naivitate grotească. Țăranul român e prins în mijlocul anilor’ 90, traumatizat de barbaria comunistă și prins într-o democrație aproximativă. Pentru el nu s-a schimbat nimic, viitorul țării este în continuare difuz și impropriu. Partidele politice sunt la fel, societatea este la fel – dacă nu știi o meserie ești inutil. Școala este, în viziunea lui, foarte importantă numai dacă te faci inginer sau medic, iar inteligența proprie e declarată cu o nonșalanță admirabilă pentru necunoscători. Țăranul român se crede deștept, nu acceptă idei neîmpărtășite pe o rază de 100 de km pătrați și-și conservă cu vitalitate ideile și nimicnicia. Ignorant și puturos, el și-a pierdut și calitatea primă pentru care era respectat. Hărnicia lui nu constă decât în cuvinte și invective, iar viziunea noastră despre țăranul român nu este altceva decât un mit. Provincia este piatra legată de gâtul țării înaintea aruncării acesteia de pe pod. Orice speranță cu privire la provincie trebuie exterminată din fașă, căci această speranță este la fel de nocivă ca ignoranța, ea fiind provenită din ignoranță, fără îndoială.Pe celălalt mal avem populația urbană împărțită și ea în două părți: pe de o parte, țăranul adus la oraș de urbanizarea comunistă (identic cu țăranul din provincie), pe de altă parte, protestatarii din piața victoriei – copiii speranței – intelectualii, oamenii onești și muncitori (și din provincie și din oraș)… Vedeți acum de ce fir subțire atârnă viitorul țării? De acești oameni din ultima categorie al căror număr este într-adevăr în creștere, fapt de care nu putem decât să ne bucurăm, dar care sunt în continuare minoritari. Suntem un popor de bezmetici și ignoranți, cu excepția celor menționați în ultima categorie. Clasa politică face parte din prima categorie în mod evident. Acesta este viitorul țării, iar lucrurile nu se vor schimba curând având în vedere toate evenimentele din ultimii 30 de ani. Cine speră că România o să ajungă în viitorul apropiat o țară așa și pe dincolo nu este decât un naiv, lucrurile vor mai stagna în această democrație aproximativă multă vreme de acum, iar aceia care se revoltă sunt doar vârfurile sau viitoarele vârfuri ale societății. România este țara unde bunicuța și-a vândut crucea pentru un pahar de Cola. Vânzarea conștiinței și a viitorului a devenit obicei de alegeri la români. Cine încă mai speră? Eu nu mai sper.
Adrian Ciocioman

1 COMENTARIU

  1. Autorul remarcă existența unei clase sociale, prezentă, după spusele sale, în două medii urban si rural, pe care o caracterizează ca fiind pasivă în fața tumultului reprezentat de politica românească din prezent. Și care e modul prin care autorul consideră că această pasivitate politică poate fi transformată? Educate yourselves, lmao. De asemenea, autorul pare să aprecieze foarte mult intelectualitatea, din care pare că se autocaracterizează ca făcând parte, care duce “lupta cea bună” împotriva problemelor politice din țară, însă care eșuează din cauza lipsei susținerii din partea clasei țărănești. Acum nu știu care era exact intenția autorului când a scris articolul, dar din acesta rezultă că există un clivaj enorm între elitele intelectuale și țărani, și nu știu cum consideră dumnealui că acest clivaj poate fi rezolvat doar prin a critica pasivitatea politică a țărănimii, cum nu știu nici de unde are ideea că fluxul unei schimbări ar trebui să vină de jos în sus. În articol, rolul elitelor (inclusiv al celor intelectuale) în societate, adică mobilizarea resurselor spre realizarea unor scopuri bine stabilite, nu apare menționat, și nici subînțeles. Având în vedere că, în cazul de față, marea masă a țărănimii nu este văzută ca fiind o resursă (umană) care trebuie gestionată, nu doar că autorul denotă o lipsă de gândire strategică, ci mai mult, demonstrează că elitele intelectuale, eșuează în scopurile sale, fiind incapabile sa transmute pasivitatea țăranilor. Rămâne de văzut de ce dacă autorul a observat pasivitatea țărănimii, dumnealui și cel ca el nu au încercat să construiască un liant între țărănime și intelectualitate. Tl;dr: în articol este tratată pasivitatea politică a țăranilor români drept cauză a imposibilității unei schimbări politice în țară și nu ca un efect al incompetenței elitelor în acoperirea lacunelor (sugerate chiar din articol) din fluxul comunicării intelectualitate-țăranime.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here