Despre paradox

707

Paradoxul este definit în ,,Dicționarul de neologisme” astfel:
1. contradicție logică-formală apărută în ciuda respectării corectitudinii logice a raționamentului;
2. părere contrară adevărului unanim recunoscut. Prin extensie, paradoxul este un fapt despre care se poate demonstra că este adevărat, în același timp, că este fals (logică, matematică);
3. ciudățenie, nepotrivire.
Paradoxul, ca enunț contradictoriu și totodată demonstrabil, provine din grecescul para, ,,contra” și doxa, ,,opinie”, în franceză, paradoxe. Din aceeași familie lexicală, fac parte: paradoxal (adjectiv), care ţine de paradox, și paradoxism, figură retorică prin care se unesc două idei aparent contradictorii. Forma corectă de plural, atestată în DOOM2, este paradoxuri, dar circulă și varianta paradoxe: (,,Lumea noastră e plină de paradoxe”-Cătălin Țârlea, în ,,Adevărul literar și artistic” nr. 261 din 02 aprilie 1995); ,,Dicționarul enciclopedic”.
Paradoxul face obiectul logicii, matematicii, filosofiei, astronomiei (paradoxul fotometric și gravitațional), fizicii (paradoxul hidrodinamic și hidrostatic) și stilisticii. Paradoxul este pus în circulație de către sofiștii greci, apoi a început să fie cultivat de romani, pentru valențele lui literare.
Diderot, în ,,Paradoxe sur la comedien” (fr. ,,Paradox despre actor”), consideră că actorul, spre a se identifica cu personajul pe care îl interpretează și pentru a stârni sentimente puternice în sufletul spectatorilor, este nevoit să le cenzureze pe cele proprii. Soren Kierkegaard (1813-1855), un gânditor danez, este un important teoretician al paradoxului în epoca modernă, după care, paradoxul este o conjuncție a contrariilor și în special a eternului cu temporalul, el concepe o dialectică a stărilor paradoxale ale conștiinței etice. Revendicat ca precursor al existențialismului, a jucat un rol important în promovarea absurdului modern. ,,Eu prefer să fiu un om al paradoxului, decât un om al prejudecăţilor,” declară J.J. Rousseau.
Paradoxurile pot fi semantice, denumite şi antinomii semantice, formale, cosmologice şi stilistice. Unul dintre paradoxurile semantice este şi aşa-zisul paradox al ,,mincinosului”. Rezultă ca adevărate, fiind demonstrate, două enunţuri contradictorii: a) dacă e o minciună că ,,eu mint”, atunci nu mint, atunci spun adevărul şi b) dacă este adevărat că ,,eu mint” atunci nu spun adevărul, ci mint. Deci, când mint, spun adevărul şi, când spun adevărul, mint. Acest paradox se datoreşte confuziei de sens a două enunţuri diferite (la nivelul limbajului obiect, în primul enunt, şi la nivelul metalimbajului, în al doilea enunţ)
Printre maeştrii cultivării paradoxului îi amintim pe: R. Rochefoucauld, La Bruyere, H. Heine, Schopenhauer, A.France, B. Shaw, iar la noi, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Anghezi, Nicolae Iorga, Paul Zarifopol, Calistrat Hogaş, Caragiale, Creanga, Camil Petrescu, George Călinescu, Octavian Paler si alţii.
Paradoxul este cultivat îndeosebi în literatura de frontieră, la autorii de aforisme, Rochefoucauld şi La  Bruyere. Maximele lui Rochefoucauld sunt un rezultat al observării atente a oamenilor şi a moravurilor epocii sale, printr-o analiză lucidă, incisivă şi plină de curaj. Se remarcă sentimentele realizate prin forţa puternică a antitezei şi prin atracţia unor paradoxuri amuzante şi neaşteptate:,, Există oameni antipatici, cu toate meritele lor, şi alţii care plac, în ciuda defectelor”; „Virtuţile noastre nu sunt, de cele mai multe ori, decât nişte vicii deghizate”; „Dragostea de dreptate nu este la cei mai mulţi oameni decât teama de a fi năpăstuiţi de nedreptate”; ,,În raporturile noastre cu ceilalţi, ne facem adesea plăcuţi prin defecte decât prin calităţile noastre”; ,,Cu cât o iubeşti mai mult o amantă, cu atât eşti gata s-o urăşti mai mult”; ,,Statornicia în iubire este o nestatornicie perpetuă”; ,,Mai curând îi iubim pe cei care ne urăsc decât pe cei care ne iubesc mai mult decât vrem noi”; ,,Dragostea aduce mai multă ură”.
Paradoxul stilistic este cultivat în toate genurile literare, pentru virtuţile sale expresive, mai întâi în aforistică. În genul liric, rolul paradoxului este de a pune în evidenţă unul din cele două enunţuri contradictorii, de a crea imagini poetice căt mai expresive sau pentru a servi ca mijloc de realizare a umorului şi a satirei. În operele epice şi dramatice, paradoxul este folosit pentru caracterizarea personajelor sau pentru sublinierea atitudinii ironice a autorului. Paradoxurile stilistice se realizează cu ajutorul antitezei, denumită şi antilogie. La Bruyere caracterizează antiteza ca opoziţie a două adevăruri care se luminează unul pe altul, iar pentru Eminescu, ,,Antitezele sunt viaţa”. Unele paradoxuri revigorează adevăruri bine cunoscute: ,,O,  sopteşte-mi−zice dânsul−tu cu ochii plini d-eres/Dulci cuvinte ne-nţelese însă pline de-nţeles” (M. Eminescu). Cuvintele, şoptite, deşi posedă o semnificaţie adâncă, nu sunt pe deplin înţelese. Paradoxul din versurile eminesciene îl regăsim formulat într-un aforism sub forma unei propoziţii retoric-interogative, la Lucian Blaga:,, Este oare ceva mai plin de înţeles ca neînţelesul?”, apoi, în arta sa poetică, ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”: ,, şi tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari/sub ochii mei.” Cu alte cuvinte, prin univers-cunoaștere, poetul amplifică misterele, fapt mărturisit și în ,,Pietre pentru templul meu” (aforisme), carte publicată în 1919: ,,Câteodată datoria noastră, în fața unui mister, nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”). Pentru a sugera haosul primordial, precosmicul sau pregeneza, M. Eminescu recurge la ajutorul paradoxului, în ,,Scrisoarea I”, tabloul cosmogoniei: ,,La-nceput, pe când ființa nu era nici neființă,/Pe când totul era lipsă de viață și voință, Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns,/ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întunerec ca o mare făr-o rază/ Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază…” Măiestria stilistică a poetului constă în modul cum creează șirul de antinomii, fie prin negarea cuvântului ,,ființă”, fie prin folosirea acelorași verbe la moduri sau diateze diferite.
În structura gramaticală, paradoxul se deosebește de oximoron, prin aceea că, în timp ce acesta este o îmbinare a doi termeni cu sens contrar (,,Dulce robie”, ,,neguri albe”, ,,frumosul întuneric”, ,,sfinte păcătoase fete”), paradoxul este o îmbinare logică între doi termeni ai unui enunț).
În enunțul subliniat din versurile: ,,În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,/În vijelii, în rugă, în pas și-n alăute”, de Tudor Arghezi, termenul subiect tăcerea se află în contradicție aparentă cu termenul predicat. Probabil, prin acest paradox, Arghezi face să se nască în mintea cititorului adâncimea liniștii sau, figurat, lipsa de afirmare, apatia, amuțirea, indiferența, dar mai degrabă, acuitatea tăcerii. Aici un singur termen este figurat: ,,se-aude”. Sunt paradoxuri stilistice în care ambii termeni, aparent contradictorii, sunt figurați: ,,Numai orbit de patimile ei, poți vedea ce-i viața” (Lucian Blaga). Cu alte cuvinte, numai pe baza unei bogate și îndelungate experiențe de viață (,,numai orbit”), ajungi să-i cunoști tainele, să înțelegi că viața este o permanentă luptă.
Drama cunoașterii psalmistului Arghezi, în căutarea absolutului, în accepția gnoseologică, situarea acestuia între credință și tăgadă, ,,dilema” privind existența sau nonexistența divinității care refuză a se revela, dialogul nefiind posibil, toate acestea sunt sugerate în versurile: ,,Tu ești și-ai fost mai mult decât în fire,/Era să fii,  să stai, să viețuiești./Ești ca un gând, și ești și nici nu ești,/Între putință și-ntre amintire”. Versurile argheziene ne amintesc de hamletiana: ,,A fi sau a nu fi, aceasta este întrebarea”. Paradoxul ,,ești și nici nu ești” exprimă neputința de a ieși dintr-o situație dificilă, îndoiala, ezitarea. Arta lui Arghezi constă în repetarea verbului  ,,a fi” în forme variate, moduri și timpuri diferite: ești, ai fost, era, să fii, nu ești.
De asemenea, scriitorii cultivă paradoxul stilistic ca mijloc de realizarea a umorului și satirei, atât în versuri cât și în proză. În versurile: ,,Toți, abdicați din funcția divină,/ Au renunțat la slăvile eterne./ Apolo-i profesor de mandolină,/ Pan lecții dă, de limbile moderne./ Hercule-i petrolist dactilograf/ Și Joe însuși, farmacist de treabă,/ Servește-n cutiuțe la tarabă,/ Câte un hap, câte un praf”. Îi demitizează pe anumiți zei, prin atribuirea unor însușiri omenești, îi umanizează, trecându-i din lumea sacră în cea profană. Sunt atribute ale lumii moderne: ,,profesor de mandolină” sau ,,de limbi moderne”, ,,petrolist dactilograf” sau ,,farmacist”. Desigur că atitudinea lui Arghezi este ironic-umoristă. Aceeași intenție aparține lui Calistrat Hogaș: ,,Și călugării, ca umbre negre rupte din întuneric, se mistuiau în ușa luminată și larg deschisă a bisericii”. ,,Și horăitul de tunet al părintelui Ghermănuță era, parcă, sfărâmat, în răstimpuri, de urletul de aramă al clopotului”. Referindu-se la Calistrat Hogaș, în celebra sa ,,Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, George Călinescu îl consideră un scriitor minor, dar un minor mare.
Paradoxul stilistic este cultivat și de către cei doi mari clasici, I.L. Caragiale și Ion Creangă. În schița ,,Paradoxal”, ,,Epoca”, 1896, naratorul se referă la ,,paradoxele” amicului său, Teofil, ,,cu spiritul său sucit”, care ,,judecă toate d-andoasele”, de pildă, conchide că ,,virtuţiile individului sunt păgubitoare”, pe când ,, viciile lui îi sunt folositoare” societății. Autorul se întreabă: ,,Ce dreptate este prin urmare să pretinzi de la societate să-și  cultive vrăjmașii și să combată sprijinitorii?” De asemenea, naratorul este contrariat și revoltat că amicul său dă bani unuia dintre cerșetorii vicioși, ciungului, care își bea banii prin cârciumi și fumează țigări regale, și nu acelui om cumsecade, fără astfel de vicii. ,,Imposibil s-o scoți la capăt cu dl. Teofil!”.
Şi Ion Creangă apelează la folosirea paradoxului în ,, Moș Ion Roată  și Unirea”, Iași, 1880. În timp ce unul dintre boieri vrea să le explice rostul chemării țăranilor la Iași, să înțeleagă ,,roadele binefăcătoare ale Unirii”, Moș Ion Roată, spre deosebire de semenii săi, se preface că nu înțelege tâlcul vorbelor boierului, deoarece ,,De la vorbă și până  la faptă este mare deosebire”.
Și scriitorul contemporan, Octavian Paler, moralist, apelează la serviciile paradoxului: ,,Regresul spiritual al lumii de azi e ascuns în progresul tehnic și științific”. Într-unul din romanele sale, se referă la situația paradoxală, pe de o parte, între faptul că acuzăm timpul, ,,O fiară care înghite totul”, că distruge, destramă și ne îmbătrânește, fără să observăm, iar, pe de altă parte, îi sărbătorim curgerea cu trecerea fiecărui an, ne înveselim că am mai îmbătrânit cu un an.
Prin urmare, paradoxul, ca figură a ambiguității, a contradicției, alături de oximoron și antiteză, are și o însemnătate stilistică.
Nu  putem încheia decât printr-un paradox mai actual ca oricând, care ne aparţine, ,,Dacă ne-am născut din iubire, de ce atâta ură  și invidie?”.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here