Chiar dacă nu este suta la sută oraşul meu natal, 1-am adoptat acum şase decenii, când, un „puşti” în cămaşă de tort în tort şi izmene venea pe jos din Găvăneşti să „ia lumină din lumină” de la o scoală de prestigiu — Şcoală Pedagogică de învăţători.
Aşa s-a născut în sufletul meu dragostea pentru această modestă aşezare datând din cele mai vechi timpuri, de la geto-daci şi romani, de la Litovoi şi Bărbat, de la Mircea şi Dan al II-lea, de la Fraţii Buzeşti şi până azi, păstrând-o cu sfinţenie si încercând să contribui cu întreaga mea fiinţă la dezvoltarea şi prosperarea de-a lungul timpului. Şi nu fac deosebire: sărăcie -bogăţie, modestie- opulentă, pentru că oraşul a crescut odată cu mine şi de fiecare metru de pământ dislocat spre a „răsări” moderne edificii, mă bucuram ca un 
copil ce eram. Privesc şi acum cu nostalgie „Victoria”sau „Drumul Poştei”(Strada Tudor Vladimirescu) de altădată, brăzdate de trasurile cu cai, maşina lui Socaci şi Francezo, disting locurile pe care odinioară era ” La Bebe Bradiceanu” şi „Curcanu”, Sticlăria” şi „Telefoanele, ‘Autoservirea”, „La Groapa”, Berăria lui „Gică Coti”, „Gazaria” de pe locul unde s-a ridicat intimul cinematograf „Victoria” aşezate de-a lungul străzii Uliţa Baroi, în nord şi Ţigania (strada Victoriei), îmi amintesc cu înfrigurare de Cinematograful „Căldăruşe”, de internatele de băieţi si fete de pe strada „Uliţa Sărarilor”( Unirii).
Sub ochii mei se ridicau „Sala 23 August, Teatrul de Vară, blocurile de pe strada gării, se realizau canalizări, introducerea conductelor de 
apă la care săpam şi noi liceenii (de la Pompieri până la Pedagogic, cu târnăcopul, sapa şi lopata, dar cu simţul datoriei împlinite…
Îmi amintesc cu drag de „Grădina Publică”, unde am învăţat să merg pe bicicletă, de odioasă sinucidere a unui enigmatic personaj, de Piaţă mare, de „Gara noastră mică”, de Bulevardul Brâncuşi iluminat cu trei lămpi electrice şi pavat cu piatră cubică, Podul Jiului, dar mai ales de iarna lui 1953, când căzuse zăpada cu nemiluita şi pe care o încărcăm în basculante de la Sovrom Petrol şi o aruncăm de pe pod în Jiu.
Era iarnă când mă apropiasem de meseria de şofer, găsind îngăduinţa unuia căruia nu-i plăcea frigul 
şi intrase să se încălzească cu „una mică”.
N-am uitat concertele date de anumite formaţii care poposeau din ce în ce mai des la Tg-Jiu. Aşa mi-aduc bine aminte de o trupă din Azerbaidjan , iar unul dintre cântecele lor a stârnit o legitimă apreciere: „Nesfârşite bogăţii ai tu, Azerbaidjan,/ Sub pământul tău petrolul e întins ocean,/ În adâncu-i întunecat îi voi găsi sub stanei”…Hm, era creaţia lor, era un sentiment pe care 1-am tradus ca o datorie a fiecăruia de a îndrăgi munca şi de a produce valori( Ştiu replica!..)
Mă mândresc cu Municipiul actual, cu tot ce s-a ridicat pe vechile amplasamente, cu străzile triumfale, cu oamenii care au renunţat la izmene si opinci, îmbrăţişând modernul, cu furnicarul de maşini , cu luminile „orbitoare” si feeric colorate de Sfintele sărbători, cu noile poduri si pieţe, cu localuri de scoli si spitale, cu o Media de inalt profesionalism, sau, ca o cuprindere, un uriaş progres al părinţilor, bunicilor si străbunicilor noştri de-a lungul trecătorilor ani.
Fie ca aceste rânduri sa trezească un imbold si o redescoperire a valorilor transmise din generaţie in generaţie, sa contribuie la modelarea sufletului celor de azi prin exprimarea concreta a iubirii gliei natale strămoşeşti, prin fapte măreţe si sincer asumate in fiecare domeniu, prin preluarea modelului de viata, munca si lupta al înaintaşilor noştri.
Prof. Gh. Lungan
