Încerc, în acest mic studiu introductiv, să trec peste celebrul raport dintre imanenţa şi transcendenţa textului. Lectura mea este coborâre în semn şi este aprofundare. Convingerea mi-e că totul e susceptibil de conotaţie, iar capacitatea interpretului de a intra în relaţie cu textul dintr-o perspectivă sau alta este practic nelimitată.
Dacă insist în ideea de „ofertă preliminară” (Credo: „Nu sunt poet. / Sunt doar un turist uimit de Pulsaţia Pământului”), putem vizualiza mai uşor palierele la care se produce deschiderea autohermeneutică/supralectura. Descrierea semantică se produce de câteva ori, fiind colportată de bruierea sintactică („o rază adâncă pătrunde / întunecimea de cristal / a primei stele / care a îndrăznit să strălucească în ţărâna fină…”). Un vers, ca de exemplu cel din Manoli („Manole-i sus pe schelă”) antrenează o ranversare în sens metadiscursiv, trimite la originea şocului poetic („De ce, de ce nu-mi vii?” – Eminesciană). Derapajul real al semnificaţiei are loc în momentul în care căutarea (care este, deocamdată, şi o căutare de sine, cum bine a observat criticul Mircea Tomuş) identifică declicul poetizant, origo-ul ideii lirice, dobândeşte conştiinţă autonomă: „Şi clanurile ierbii – /un elixir pierdut” – Balada lui Onyx; „Cu ochiul în creştet se deşteaptă omul. / A fost atunci un gând despre Nimic” -Geografia sufletului. Necesarul dubiu hermeneutic este inteligent menţinut (Neintitulatele, lipsind I), iar sensul subteran incită la a răscoli intimitatea textului.
Cu certitudine, Silviu Doinaş Popescu mă sileşte a admite încă o dată că limbajul poetic se caracterizează în bună măsură prin violarea normelor semantice şi gramaticale ale limbajului uzual, iar, pe de alta, că el posedă normele sale – oportun de precizat, însă reale -, nefiind doar rodul voinţei libere a celui care scrie poezie. Placheta sa, „Amiază pe mare” trădează o limpezire de structură apollinică, deşi de cele mai multe ori, procedeele utilizate par inconştiente (aspect care salvează limbajul poetic); ele acţionează într-un moment când fiinţa poetului este intens solicitată de combustionarea unei trăiri aparte, şi bănuiesc că însuşi creatorul este cel dintâi surprins, aflând că le-a utilizat, dar şi ne arată că tânărul poet se comportă într-o deplină luciditate şi personalitate a substanţei lirice. Ca toţi poeţii lumii, Silviu Doinaş Popescu, o mlădiţă a columniştilor din anii ‘70-’90, practică şi cu lăudabile rezultate notaţia revelatoare, suprapunerea (există o tendinţă firească a eului liric de a depăşi raportul unei simple contemplaţii şi de a se identifica sentimental cu datele naturale pe care le priveşte, de a face din ele o emblemă a sa, de a le transforma într-un câmp heraldic în care să locuiască propria sa afectivitate), redimensionarea realului, tehnica autarhică a contrastelor, reducerea la substrat, stilizarea, starea de armonie iluminată, nirvanică, în care natura artistului şi mediul înconjurător se contopesc, selecţia absolută, abstractizarea, neantizarea obiectului real, abolirea lumii concrete pentru a ne oferi epura ei ideală, proiecţia vitală (transfigurarea realului), proiecţia umană (antropomorfizarea) ritualică, proiecţia cosmică, proiecţia mitico-istorică, mitico-culturală (actualitatea în poezie începe de la un prag de prelucrare în care timpurile se confundă: este secretul prin care clipa se înscrie în durată), simbolizarea, transportul în absolut (viziunea tâlcurilor supreme ale existenţei). Şi experimentându-le construieşte altceva, cu un sunet nou, cu o imagine nouă, cu o matrice fixată/revendicată deja.
Ca să concluzionez, poezia lui Silviu Doinaş Popescu este una a magiei poetice, dar şi a crizei poetice; ea depăşeşte, în anumite noduri gordiene ale ei, postmodernismul, anticipând un alt curent literar, care va părăsi materia modernismului definitiv, fără, desigur, să se rupă de el, ci continuându-1 în plan calitativ, superior. Cum se va numi el? Insistenţionism? Sau poate torsionism? Ori cumva interiorism? Sau-de ce nu? – transformaţionism, reducţionism, transmodernism!
Ion Popescu-Brădiceni
