Derapajul real al semnificaţiei sau necesarul dubiu hermeneutic

273

Încerc, în acest mic studiu introductiv, să trec peste celebrul raport dintre imanenţa şi transcendenţa textului. Lectura mea este coborâre în semn şi este aprofundare. Convingerea mi-e că totul e susceptibil de conotaţie, iar capacitatea interpretului de a intra în relaţie cu textul dintr-o perspectivă sau alta este practic nelimitată.
Dacă insist în ideea de „ofertă preliminară” (Credo: „Nu sunt poet. / Sunt doar un turist uimit de Pulsaţia Pământului”), putem vizualiza mai uşor palierele la care se produce deschiderea autohermeneutică/supralectura. Descrierea semantică se produce de câteva ori, fiind colportată de bruierea sintactică („o rază adâncă pătrunde / întunecimea de cristal / a primei stele / care a îndrăznit să strălucească în ţărâna fină…”). Un vers, ca de exemplu cel din Manoli („Manole-i sus pe schelă”) antrenează o ranversare în sens metadiscursiv, trimite la originea şocului poetic („De ce, de ce nu-mi vii?” – Eminesciană). Derapajul real al semnificaţiei are loc în momentul în care căutarea (care este, deocamdată, şi o căutare de sine, cum bine a observat criticul Mircea Tomuş) identifică declicul poetizant, origo-ul ideii lirice, dobândeşte conştiinţă autonomă: „Şi clanurile ierbii – /un elixir pierdut” – Balada lui Onyx; „Cu ochiul în creştet se deşteaptă omul. / A fost atunci un gând despre Nimic” -Geografia sufletului. Necesarul dubiu hermeneutic este inteligent menţinut (Neintitulatele, lipsind I), iar sensul subteran incită la a răscoli intimitatea textului.
Cu certitudine, Silviu Doinaş Popescu mă sileşte a admite încă o dată că limbajul poetic se caracterizează în bună măsură prin violarea normelor semantice şi gramaticale ale limbajului uzual, iar, pe de alta, că el posedă normele sale – oportun de precizat, însă reale -, nefiind doar rodul voinţei libere a celui care scrie poezie. Placheta sa, „Amiază pe mare” trădează o limpezire de structură apollinică, deşi de cele mai multe ori, procedeele utilizate par inconştiente (aspect care salvează limbajul poetic); ele acţionează într-un moment când fiinţa poetului este intens solicitată de combustionarea unei trăiri aparte, şi bănuiesc că însuşi creatorul este cel dintâi surprins, aflând că le-a utilizat, dar şi ne arată că tânărul poet se comportă într-o deplină luciditate şi personalitate a substanţei lirice. Ca toţi poeţii lumii, Silviu Doinaş Popescu, o mlădiţă a columniştilor din anii ‘70-’90, practică şi cu lăudabile rezultate notaţia revelatoare, suprapunerea (există o tendinţă firească a eului liric de a depăşi raportul unei simple contemplaţii şi de a se identifica sentimental cu datele naturale pe care le priveşte, de a face din ele o emblemă a sa, de a le transforma într-un câmp heraldic în care să locuiască propria sa afectivitate), redimensionarea realului, tehnica autarhică a contrastelor, reducerea la substrat, stilizarea, starea de armonie iluminată, nirvanică, în care natura artistului şi mediul înconjurător se contopesc, selecţia absolută, abstractizarea, neantizarea obiectului real, abolirea lumii concrete pentru a ne oferi epura ei ideală, proiecţia vitală (transfigurarea realului), proiecţia umană (antropomorfizarea) ritualică, proiecţia cosmică, proiecţia mitico-istorică, mitico-culturală (actualitatea în poezie începe de la un prag de prelucrare în care timpurile se confundă: este secretul prin care clipa se înscrie în durată), simbolizarea, transportul în absolut (viziunea tâlcurilor supreme ale existenţei). Şi experimentându-le construieşte altceva, cu un sunet nou, cu o imagine nouă, cu o matrice fixată/revendicată deja.
Ca să concluzionez, poezia lui Silviu Doinaş Popescu este una a magiei poetice, dar şi a crizei poetice; ea depăşeşte, în anumite noduri gordiene ale ei, postmodernismul, anticipând un alt curent literar, care va părăsi materia modernismului definitiv, fără, desigur, să se rupă de el, ci continuându-1 în plan calitativ, superior. Cum se va numi el? Insistenţionism? Sau poate torsionism? Ori cumva interiorism? Sau-de ce nu? – transformaţionism, reducţionism, transmodernism!
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here