Decizia lui I.L.Caragiale de a pleca din țară, într-un ,,exil voluntar”

Moto:
“Norocul e prea puțin și lumea e prea multă.”
“Celebru este unul care începe să trăiască după ce a murit.”
I.L.Caragiale

Pe parcursul vieții sale, I.L.Caragiale, creatorul unor capodopere dramatice inegalabile, a avut parte de neliniște, de mâhniri și dezamăgiri ca urmare a disprețului politicienilor vremii față de literele naționale, a tratării cu nepăsare în țară, a adversității instituțiilor culturale și a presei. A fost un spirit ales strivit de neghiobi și de răi. Nopțile pierdute pentru crearea valoroasei opere, truda asupra foii de hârtie departe de a-i asigura cele necesare unui trai decent.
Opera dramatică adunată în volumele ,,Teatru” și ,,Năpasta” a fost respinsă de la premiere de către Academia Română, 1891, deoarece era considerată ca imorală și defăimătoare a națiunii. I se imputa faptul că toate personajele din operele sale sunt maloneste.
Academia Română nu le-a acordat niciun premiu marilor clasici: Eminescu, Caragiale, Ion Creangă. În 1919, doctorul N. Leon, profesor la Universitatea din Iași, un cunoscut al dramaturgului, fiind ales membru corespondent al Academiei, a răspuns adresei oficiale că refuză demnitatea ca un gest de pietate față de memoria celor trei mari clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale.
Neputând face față greutăților familiale, Caragiale mereu se împrumuta la prieteni.
Marii scriitori se înstrăinaseră de societatea “ Junimea”, care, oarecum părăsea literatura, funtașii acesteia devenind factori politici influenți.
Decis să încerce o întreprindere mai rentabilă decât literatura, ,,de pe urma căreia se putea ușor flămânzi decât trăi”, stimulat, probabil, de exemplul lui Gherea, care deținea restaurantul din Ploiești, deschide cu un om de meserie, Mihalcea, o berărie pe strada Gabroveni, în cartierul comercial al Capitalei. În numărul de duminică al ziarului “Adevărul”, 11 octombrie 1893, Anton(Tony)Bacalbașa, colaboratorul său de la ,,Moftul Român”, anunță ,,înmormântarea lui Caragiale”, pentru că deschidea Berăria Mihalcea. Pentru scurt timp, este patron al Berăriei Academica ,,Bene Bibenti”, strada Sfântul Nicolae din Șelari la numărul 2. Aforistic, Caragiale notează:” Mai bine bere bună decât literatură proastă”. Cincinat Pavelescu îi dedică epigrama: ,,Iancu Luca Caragiale /Iți dă bere cu măsură/ Face și literatură……/Însă nu face paralele”. D. Teleor, în “Moftul român” i-a făcut reclamă lui I.L.Caragiale, patron la ultimul local, Gambrinus, numele legendarului inventator al berii:” Decât medicamente,/Mai bine, zău dă fuga/Și trage-i două halbe/De bere de Azuga”; “Devale la Gambrinus/Cea mai frumoasă vale-/Te afli între teatru/Și între Caragiale”; “Ferice cel ce poate/Să bea așa nectar/De nu mai multe halbe/Măcar un biet pahar”. Pentru că afacerea de berar nu merge, asociat cu cumnatul său, concesionează restaurantul gării Buzău, pe care îl ţine aproape un an. Revine la preocupările sale literare, colaborând la diferite publicații.
În 1899 devine funcționar la Regia monopolurilor statului până în 1901, când i s-a desființat postul.
Pe 23 februarie 1901, I. L.Caragiale este sărbătorit de confrați și de prieteni cu prilejul împlinirii a douăzeci și cinci de ani de activitate literară. A avut loc un banchet cu circa 80 de reprezentanți în sala Restaurantului Internațional Gheanţu, cu 20 de lei tacâmul. Dintre oamenii publici au luat cuvântul Take Ionescu, ,,Tăkiță, gură de aur”(celebrul orator și om politic); Petre Grădișteanu și Delavrancea. Este citit biletul de adeziune al lui Hasdeu, același care, cu zece ani înainte, îl stigmatiza la Academie:” România are un Molière al ei; un Molière mai leneș, chiar foarte leneș, dar tot Molière. Să trăiești mulți ani, iubite Caragiale, și scutură-te de lene! Din toată inima, Hasdeu, Câmpina”.
Tot în 1901 publică volumul ,,Momente”, dedicate pictorului Nicolae Grigorescu. În același an, un obscur publicist, C.Al. Ionescu (Caion), îl acuză pe Caragiale, cu dovezi născocite, că ar fi plagiat drama ,,Năpasta”. Pe 11 martie 1902, o instanță a județului Ilfov îl condamnă pe calomniatorul Caion. La proces a fost apărat de Barbu ȘT. Delavrancea. Pledoaria acestuia a fost o capodoperă de oratorie de bară. Redăm câteva fragmente: “Cum, domnilor?Un popor întreg îl admiră pe Caragiale. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc”. “A muncit din greu, și-a robit talentul și toată inteligența, pentru fala noastră a tutuora și trăind din greu, n-a întins mâna nimănui și nu s-a plâns niciodată de ingratitudinea acelora de care a depins soarta poporului român”. În martie 1902, instanța îl condamnă pe calomniator la trei luni de închisoare, iar pe 10 iunie, aceeași instanță îl achită pe Caion. Caragiale, i-a spus redactorului de la ,,Epoca”, Al. Antemireanu, care i-a luat un interviu: ,,Nu vezi ce e împrejur? Nu vezi cum te calomniază toți, de la mic la mare?” Pe 23 martie 1902, Academia Română respinge de la premiere volumul ,,Momente”, încă o dovadă a ostilității oficialităților față de unul dintre cei mai de seamă scriitori ai vremii.
I.L.Caragiale nu-și exprimă nicio reacție față de votul academic, dar nu mai publică nimic și meditează tot mai mult asupra unui “exil voluntar”, fapt la care se gândise cu zece ani mai înainte. Mai întâi dorința lui a fost să treacă în Ardeal, printre sibieni, dar n-a primit un semn de încurajare. Într-o scrisoare adresată lui Ioan C. Panțu( 1860-1927), scriitor și profesor la Școala Comercială din Brașov, dorind să se stabilească în orașul de la poalele Tâmpei, solicită acestuia ajutorul: “Ar fi posibil să trăiesc cu nevastă-mea în Brașov, dând lecții – eu de limba franceză și cea română, iar nevastă-mea de limba franceză, limba engleză și de pian”.
Înainte de a lua decizia de a pleca din țară, se gândește că ar putea să se stabilească la Cluj, capitala Transilvaniei. Vizitează acest oraș în 1903, este primit de clericul Ilie Dăianu, la care găsește înțelegere. În februarie 1904, revine cu o scrisoare adresată acestuia în care îi amintește de promisiune, solicitându-i stăruitor un răspuns: “Ce vă pot spune acuma e că aș intra mijlocul Dv. Cu sufletul plin de prietenie recunoscătoare, acolo m-aș putea vindeca în liniște de atâtea și atâtea ofense, mâhniri și amărăciuni, acolo, eu cu spiritul senin, aș putea urma cariera literară, atât de des întreruptă de adânca descurajare”.
I.L. Caragiale a iubit așa de mult Ardealul, la fel cum l-a iubit confratele său, Mihai Eminescu.
Pentru că o parte din moștenirea răposatei Ecaterina Momulo Cardini, vara primară a mamei sale, îi revine și dramaturgului, spre sfârsitul anului 1903 și în 1904, familia lui Caragiale întreprinde o călătorie prin Europa, străbătând Austria, Italia, Elveția, Franța, Olanda și Germania. De la Roma, în ianuarie 1904, îi trimite prietenului său, doctorului Alecu Urechia o ,,salutațiune daco-română”, iar lui Delavrancea ,,sărutări”. În martie 1905 se stabilește definitiv la Berlin. Deși înclina mai mult către Paris, alege Berlinul pentru liniștea, curățenia și ordinea, toate exemplare. Singurul inconvenient decurge din temperamentul său de meridional, precum Alecsandri, neîmpăcat cu aspra climă continentală. Este pus la curent cu tot ce se petrece în țară, păstrînd legături epistolare cu prietenii săi: Vlahuță, Delavrancea, Petre Missir, doctorul Alecu Urechia. La Berlin se bucură de o distinsă prietenie cu Paul Zarifopol (1874-1934), cu 23 de ani mai tânăr, doctor în filologie romanică, căsătorit cu fiica lui Gherea, Ștefania, având domiciliul la Leipzig, apropiat de Berlin. Pe cei doi îi leagă calități sufletești și intelectuale apropiate, reciproc prețuite. Pasiunea pentru muzică, critica ascuțită, umorul sunt trăsături comune. Soția sa era pianistă, instrument muzical îndrăgit și de Paul Zarifopol. Se vizitau reciproc. Au întreținut o corespondență epistolară, publicată mai târziu de Șerban Cioculescu. Paul Zarifopol editează scrierile lui Caragiale(“Opere”, vol. I-III), ediție continuată de Șerban Cioculescu, vol. IV-VII. Veștile sosite din țară despre sângeroasa represiune a răscoalei țăranilor din 1907 îl înspăimântă. La începutul lunii iunie, 1907, vine în țară, cu popasuri la Iași și București. Îl vizitează și pe Mihail Dragomirescu, profesor universitar, Mihalache cum îl alinta dramaturgul. Într-o scrisoare adresată lui Mihail Dragomirescu, îi scria: “Privește adânc țarinile patriei și le salută și pentru mine mult!” Publică mai întâi partial într-un ziar vienez, apoi scoate broșura: ,,1907 din primăvară până-n toamnă”.
La 30 ianuarie 1912, stil vechi, Caragiale avea să împlineacă 60 de ani. Cercurile literare din țară pregătesc festivități omagiale despre care dramaturgul află cu prilejul vizitei la București, între 6 și 10 ianuarie. Într-o scrisoare adresată lui Vlahuță nota :,,Află că în ziua de 30 ianuarie voi sta liniștit cu ai mei acasă, la căldurică. Pe aici bântuie un ger groaznic. Nu vin”. Peste două zile, trimite o depeșă lui Vlahuță: ,,Adevărat nenoroc. Acces sciatic. Imposibil mişca. Rog comunică amici!” O telegramă cu același conținut este trimisă lui Emil Gârleanu, președintele scriitorilor români. Desigur că accesul sciatic era un pretext diplomatic. Întrebat de prieteni dacă mai vine în țară, răspunsul a venit prompt:” Niciodată!”
Prin urmare, repulsia față de ingratitudinea oficialităților, cu alte cuvinte, lipsa de recunoaștere a meritelor sale l-a determinat să părăseasă țara.
În seara zilei de 8 iunie 1912, Alexandrina, soția dramaturgului, Tușki (Ecaterina), fiica, și Cella Delavrancea, invitata lor, se retrag să se culce. Caragiale rămâne cu fiul său, Luki(Luca) căruia, ca niciodată, simte nevoia să i se destăinuie. Să fi fost o presimțire!? Îi vorbește de admirația sa faţă de Shakespeare, mai ales despre ,,Machbeth”, o capodoperă a construcției dramatice. I-a vorbit ore în șir cu patos, neputînd să-și stăpânească lacrimile și vocea, ocazie de a-și vărsa tot focul, cum a fost hulit de unii și nebăgat în seamă de oamenii influenți. I-a vorbit și despre prietenii săi politici, takiștii, care îi refuzaseră locul de deputat. Mărturisirea lui s-a încheiat astfel:” Am muncit o viață întreagă, ca să trăiesc și să vă cresc, am dat un om celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame dacă ar trebui să trăiască din munca lui”. Târziu, Luki, fiul său, s-a retras, ducându-se la culcare, în timp ce Caragiale s-a așezat la masa de scris, cu un ziar în mână. A doua zi, 9 iunie 1912, ai casei, crezând ca I.L.Caragiale se odihnește după o noapte de nesom, și-au văzut de treburile lor. Cella Delavrancea s-a așezat la pian. La orele 14, soția sa, Alexandrina, a intrat în camera lui. Cu ziarul în mână, Nenea Iancu zăcea neînsuflețit între pat și măsuța de noapte. Alexandrina a telegrafiat prietenilor: ,,Caragiale mort!”
Sinistra veste a produs în țară o adevărată emoție publică, asemănătoare cu momentul trecerii de-al lumii hotar a prietenului său, Mihai Eminescu, trecut în lumea umbrelor cu peste două decenii înainte. Ziarele au publicat știrea morții scriitorului.” Nu mi-l pot închipui pe omul acesta mort”, scria Vlahuță. Octavian Goga nu-și putea imagina “un Caragiale cu mâinile încrucișate pe piept”. Cercurile literare au cerut aducerea imediată în țară a trupului marelui dispărut. A fost înmormîntat provizoriu la un cimitir protestant din Berlin.
La cererile disperate ale văduvei și în urma intervențiilor lui Gherea și ale lui Delavrancea, guvernul a dispus aducerea corpului neînsuflețit al lui Caragiale. O călătorie cu peripeții: Sicriul era transportat într-un vagon roșu de marfă, depus la gară ca ,,un obiect fără valoare declarată”. A fost înmormântat la Cimitirul Șerban-Vodă(Bellu) din București. După opinia lui Ștefan Cazimir, autorul cărții “Caragiale- Universul comic”(1967) spunea că epitaful de la mormântul lui Caragiale nu este cel mai semnificativ, optând pentru unul din ultimele sale aforisme: ,,Norocul e prea puțin si lumea e prea multă”.
În fața mormântului au vorbit Delavrancea, Alexandru Davila, M. Sadoveanu și Take Ionescu. Între altele, Delavrancea a spus: “Oriunde a pus mâna, a săpat în cremene urme neșterse că pe-acolo a trecut el, uriașul rasei noastre, învățătorul aspru al nostru și al urmașilor nostri”.
În acele zile îndoliate, Mihail Sadoveanu, cu privirea îndreptată spre rafturile bibliotecii sale, scria: “….aci e Eminescu, alături Caragiale. Cărțile lor sunt urne sacre în care dorm gândurile, suferințele și aspirațiile lor. Spun rău nu dorm, sunt treze și vii, cum e căldura, cum e lumina și necontenit pătrund, fecundează și îmbunătățesc sufletele noastre”.
Când Caragiale a citit pentru prima data noua sa comedie, ,,O scrisoare pierdută”, în casele lui Titu Maiorescu din strada Mercur, București, Petre Carp, care nu era prea darnic cu lauda, i-a făcut atunci celebrului dramaturg cel mai frumos compliment: “Am crezut până astăzi că eu sunt cel mai mare clasic în viață, acum văd că ești tu”.
Clasic în viață, I.L.Caragiale a scris pentru toate timpurile.
Dacă Nenea Iancu ar trăi în zilele noastre, ar avea, Slavă Domnului, destule surse de inspirație. Ar fi martor la ,,exilul voluntar”, la expatrierea a câtorva milioane de români, risipiți în toată lumea. Nu ducem lipsă de Caţavenci. Fără îndoială, critica și ironia s-ar intensifica.
Caragiale, un ,, Molière” al românilor, a dus faima în lume, a îmbogățit tezaurul literaturii române și universale.
Nota bene: Facem precizarea că am scris acest articol la ,,provocarea” preacunoscutului medic, Cornel Munteanu, Doctor în Ştiinţele medicale, epigramist şi prozator de certă valoare, interesat de acest aspect din viaţa lui I.L. Caragiale.
Constantin E. Ungureanu