De ziua Limbii Române – Veneraţia lui Ion Dezideriu Sârbu faţă de Limba Română

255

„Limba e întâiul mare poem al unui popor.”
Lucian Blaga
„Fac curte Cuvântului, el singur poate să-mi suplinească libertăţile pierdute.”
Ion Dezideriu Sârbu
S-au scurs 100 de ani de la naşterea lui I.D.Sârbu (28 iunie 1919) şi se vor împlini trei decenii de la decesul său(17 septembrie 1989). Prozator, dramaturg, publicist, eseist şi filozof din şcoala lui Lucian Blaga şi Liviu Rusu, I.D. Sârbu este orânduit de critica literară printre cei mai de seamă scriitori contemporani abia după 1989, după ce scriitorul şi-a luat adio de la „prietenii sufletului său”, şi-a dat „demisia din viaţă”. Opera sa cuprinde scrieri dramatice, comedii şi drame sociale, pasiunea pentru teatru descoperită la Craiova, în calitate de secretar literar al Teatrului Naţional din oraşul Băniei, fiind cea mai puternică, povestiri, romane antitotalitare, eseuri, scenarii de filme şi publicistică. „Cărţile pe care le scriu eu, afirmă I.D.Sârbu, nu sunt decât simple analgezice prin care mai sting, pentru un timp, durerile şi chinul.” Începând cu 1983, când scriitorul împlinea 64 de ani, a început să scrie un jurnal, ca un bilanţ al unei vieţi pierdute ce poartă numele de „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”. Lucrare postumă asemenea jurnalelor intime, nefiind destinate publicării decât după moartea autorului, a apărut în două volume, primul în 1991, al doilea în 1993, la Editura Scrisul Românesc, Craiova. Reapare tot în două volume într-o ediţie îngrijită şi postfaţă de Florea Firan, Scrisul Românesc, Fundaţia-Editura, Craiova, 2009. Jurnalul cuprinde microeseuri, texte despărţite prin asteriscuri, pentru care diaristul utilizează o mulţime de sintagme, pe alocuri, cu tentă metaforică: ,,caiete de noapte”, „un exerciţiu continuu de gândire”, „exerciţii de uitare”, ,,arpegii şi solfegii”, „nevinovate mărgele pe aţă”, „disparate note”, „glose sau gnome”, „simple anexe ale timpului”, „sinteze şi autoanalize”, „însemnări disparate şi haotice, fără nici o valoare literară sau filozofică”. „Jurnalul, pune în vedere I.D. Sârbu, după a mea părere , este o mărturie. Amânată. Îngropată.”
După cum se cunoaşte, într-un jurnal, de regulă, se respectă principiul simultaneităţii între timpul trăirii şi timpul mărturisirii, fapt neobservându-se în cazul lui I.D. Sârbu. „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” se abate de la cutumele unui jurnal, este atipic, în sensul că nu respectă clauzele diarismului, atât principiul calendarităţii, cât şi al cotidianităţii. Din jurnal aflăm, în primul rând, despre unele aspecte ce compun biografia lui socială şi despre formaţia intelectuală a autorului. Este viaţa pierdută , trăită „melcoid”, într-o singurătate ,,eremită”, o viaţă, marcată pe întregul parcurs, de tristeţe, „într-o lume absurdă şi fără soluţie”. Absolvent al Facultăţii de Filozofie şi Litere a Universităţii din Cluj(1940-1946), mutată la Sibiu după Dictatul de la Viena (1940), a avut ca profesori pe: Lucian Blaga, Liviu Rusu, D.Popovici, D.D.Roşca, Nicolae Mărgineanu, intelectuali de mare clasă. Poetul-filozof i-a fost mentor şi model: „Blaga reprezintă pentru mine „meșter-grindă” conştiinţei noastre cărturăreşti…”, este „zeul protector al singurătăţii mele”. Este de-a dreptul impresionantă fervoarea cu care vorbeşte despre Limba Română. Menţionăm din capul locului că, în toate referirile prezente în microeseurile sale, scrie cuvântul „Limba” cu litera iniţială mare.
De la Lucian Blaga a reţinut atenţia pe care trebuie s-o acorde Limbii Române: ,,Respectul meu faţă de Limbă se apropie de forma magic-religioasă. Chiar şi faţă de limbile străine, în care citesc, mă comport ca şi când ar fi nişte zeiţe ale casei”. „Iar Limba Română, în afară că e limba mea de serviciu, unealta mea de producţie şi de creaţie, o consider casa Fiinţei mele, prin ea îmi descopăr esenţa şi rădăcinile. Limba Română e scheletul şi sufletul Fiinţei mele naţionale şi universale. Limba este o entitate transcendentală”.
Retragerea lui Aurelian, în 271, după Christos, este considerată de I.D.Sârbu un fel de Yaltă a acelor vremuri: ,,Yalta asta a durat 1000 de ani în care, total analfabeţi, am trăit, am subvieţuit, slavonizând fără să ne slavonizăm, grecizând fără să ne grecizăm, turcindu-ne fără să ne turcim. Din Athanorul acesta milenar, ca o Ileană Cosânzeană, s-a născut Limba Română, frumoasă, latină, unitară”.
Privind trecutul istoric, I.D. Sârbu ne aduce la cunoştinţă în repetate rânduri că Lucian Blaga, în 1955, stabilea o relaţie între Yalta stalinistă şi alte două evenimente funeste în istoria noastră: retragerea lui Aurelian din Dacia, 271 d. Ch., urmată de un întuneric barbar peste 1000 de ani, şi tăierea capului lui Brâncoveanu, 1714, după care se instalează o sută de ani domniile fanariote”. Într-unul din microeseuri, se referă la afirmaţia lui Nicolae Iorga potrivit căreia din toate limbile popoarelor romanice, Limba Română posedă cele mai multe cuvinte corespunzătoare noţiunii de „frică.” De altfel, studiul lexicologiilor comparate ne arată clar modul în care a reuşit Limba să învingă în timpul unor lungi secole de ocupaţie”, după care continuă: „Din tunelul religios al limbii slavone, am scăpat cu bine şi sănătoşi. Am scăpat și de deceniul limbii ruse, limbă obligatorie pentru toată lumea”.
În continuare, I.D.Sârbu relatează faptul că limba cultă se află într-un curs de „frenetică neologizare”, de o avalanşă de neologisme în toate şi peste tot”: „Dar, azi, nici măcar profesorii de limba română nu mai ştiu să traducă şi să explice etimologic avalanşa de neologisme ce curge ca o lavă spre limba noastră cultă.”
Alteori pune în discuţie enorma cantitate de diminutive. Se întreabă: „Să fie o simplă diferenţă specifică a Limbii noastre sau e vorba de o consecinţă a unei jalnice istorii!?…”
I.D.Sârbu consideră că „un popor şi o ţară se apără prin trei din atribuţiile divine: pământul, ţăranul- ţăran şi Limba”. Numai că în zilele noastre, ţăranul e pe cale de dispariţie, 1/3 din pământul ţării a fost înstrăinat, iar limba se află într-un proces de disoluţie, de degradare. Se observă pe zi ce trece prezenţa unor agramaţi, aflaţi, din nefericire, la timona acestei ţări.
De fapt, aşa cum rezultă din „Jurnal”, I.D.Sârbu surprinde fenomenul de disoluţie a limbii române divizate în: „limba satului, ţărănească, în curs de decădere, în urma dispariţiei proprietăţii şi a familiei rurale”; „limba cultă în curs de frenetică neologizare, de separare pe specialităţi de profesie, cultură şi grup social”; „limba politică – deocamdată e doar un simplu limbaj- vorbită de cei care iau cuvântul în şedinţe în care scriu articole de fond şi se comunică de sus punctele de vedere ale stăpânirii.”
În concepţia sa, cine trădează ,”adevărurile poporului acestei limbi pierde graţia ei, Limba îşi retrage investiţia şi pedepseşte cumplit…”. Dă exemple de scriitori, mari talente iniţiale, „cărora din cauza unor greşeli de ortografie morală, limba-mumă le-a retras încrederea şi capitalul. Pe aceştia îi consideră „simple monede de hârtie, fără acoperire în aur.” La afirmaţia lui Flaubert: „Nu poţi scrie când nu mai ai nicio stimă pentru tine însuţi”, I.D.Sârbu adaugă: „Când pierzi stima Limbii în care scrii!”
În activitatea sa cu cuvântul, simte cum se înrădăcinează în sine „convingerea că Limba este o entitate transcendentală, un câmp de energie spirituală ce există în afară de mine şi deasupra mea. Eu primesc o invitaţie tainică, vin să mă scald în acest câmp, primesc un fel de binecuvântare, intru chiar în Graţia acestei zeiţe. Limba mă ajută să scriu, eu încep fraza, ea o rotunjeşte şi o sfârşeşte, eu încep piesa sau romanul, ea, pe drum, hotăreşte destinul eroilor, bolta ideii sau cotitura în compoziţie şi stil.” În alt microeseu, I.D. Sârbu susţine că Limba e o „energie egală cu gravitaţia, electricitatea, mai mult o entitate egală cu atomul şi cu celula organică.” Acelaşi sentiment de preţuire deosebită a limbii îl întâlnim în prezentul citat: ,,Să mă închin în faţa cuvântului, Limba e miracolul vieţii, darul târziu al bătrâneţelor mele întunecate şi pustii.” Bilanţul vieţii sale pierdute este relatat în finalul „Jurnalului unui jurnalist fără jurnal”:
„Şi noaptea târziu, Joia Mare 1989, realizez cu înfiorare şi spaimă că am pierdut definitiv o mulţime de valori şi realităţi ce făceau organic din fiinţa mea.
Am pierdut „colonia” copilăriei mele, peisajul, apele, munţii, am pierdut părinţii mei, rudele, prietenii, dar şi Cerul, transcendentul, substanţele şi esenţele cu care funcţionam intelectual.
Am pierdut încrederea în filozofie, în popi, politicieni, încrederea în convingeri, idealuri, valori-scop, am pierdut total încrederea în Omenire şi Istorie, iar Europa o consider fum şi amăgire de sfârşit de veac.
Am pierdut total mândria mea cetăţenească, socială, etnică, religioasă, îmi detest neamul şi Balcania asta mi se pare o simplă scuipătoare a marilor puteri.
Numai încrederea în Limbă, Bunătate şi Jertfă nu le-am pierdut. Prin ele, ca un copil, refac în fiecare zi jucăria asta care se cheamă SPERANŢĂ.”
Constantin E. Ungureanu

N.B. I. D. Sîrbu a fost un scriitor ,,proletar”, cu performanță intelectuală și morală, dar năpăstuit de istorie, având în vedere anchetele, procesele și anii de detenție (1957-1963) acuzat, chipurile, de uneltire împotriva ordinii sociale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here