De Ziua Eroilor

513

1. Am venit ca măcar o clipă, lăsând la o parte toate grijile lumeşti, să ne aducem aminte, la căpătâiul mormintelor lor, de acei sfinţi şi martiri, care în lacrimi şi sânge şi-au irosit viaţa, pentru ca neamul românesc să aspire la o fericire visată din moşi strămoşi.
2. Am venit să ne aducem aminte de eroi, fiindcă nu vor mai trăi popoarele care nu-şi vor mai aduce aminte.
Pe de altă parte, am venit să învăţăm unul dintre fragmentele cele mai glorioase ale istoriei noastre naţionale, fiindcă aşa au învăţat şi strămoşii noştri istoria, la căpătâi de morminte, căci niciunde nu se învaţă mai bine ca aici, şi numai din jurămintele rostite aci, s-a făurit conştiinţă care ne-a purtat victorioasă peste atâtea veacuri de furtuni şi împilări.
3. Măreţia Zilei de azi o simte întreg cuprinsul pământului românesc. Dacă am avea puterea să fărâmăm în mâini tot ce este materie în noi, şi am rămâne numai suflet, să ne putem înălţa în lumea senină şi liniştită a împărăţiei duhurilor, iar de acolo să privim în jos, am rămâne uimiţi de ce am vedea înaintea ochilor.
4. Pe malurile limpezi şi răcoroase ale Cernei, am vedea azi, figura înfricoşată a lui Gelu, plimbându-se şi doinind apelor Cernei, cântecul înălţării şi libertăţii neamului. Am vedea la Ţebea Ardealului sub gorunul lui Horia, figura Craiului Munţilor, pe Avram Iancu, arhanghelul răzbunării, cântând din fluier de cireş marşul lui: „Astăzi cu bucurie, Românilor uniţi”. Iar la Turda pe malurile Arieşului, neastâmpăratul şi vrednicul voievod Mihai Viteazul, îşi strânge pumnii de mânie, că aşezările tocmite de el au fost de scurtă durată, dar se bucură când zăreşte, de departe catedrala încoronării de la Alba Iulia, popasul evocărilor istorice, răscrucea închinării noastre pentru cei morţi.
5. La Putna Bucovinei, unde e biserica Moldovei, nebiruitul Ştefan cel Mare trimite azi arcaşii să mulţumească plăieşilor de la Nistru, că bună şi folositoare le-a fost privegherea pentru apărarea pământului Moldovei. Nealintata umbră a lui Bărnuţiu, cutreieră azi fără încetare câmpia Blajului şoptind în taină Ţăranilor, să spună Mureşului şi tuturor văilor şi codrilor, de bucuria triumfului dreptăţii românismului în lume.
6. La Călugăreni, la Rahova, la Războieni, la Rovine, azi sute şi zeci de mii de eroi, legaţi prin jurămintele sfinte, din neam în neam, se salută şi se înfrăţesc, prin zâmbetul jertfei şi al datoriei împlinite.
Iar la Jiu, la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, o lume întreagă de martiri aşteaptă azi, binecuvântata taină a înălţării la cer a sufletelor lor, fiindcă au murit precum Christos, răstigniţi pe ogoare.
7. Figura generalului Dragalina înfioară azi apele Jiului.
Iar o fecioară pribeagă colindă azi toate plaiurile Gorjului, făcând să tresară înaintea ei codrii şi apele. Este Ecaterina Teodoroiu, care vine să-şi revadă locurile copilăriei şi să dea mâna cu fraţii şi tovarăşii căzuţi alături de ea.
Nici Tudor nu doarme, îşi adună pandurii la Tismana şi pleacă să se facă dreptate în ţară. Apele Oltului se cutremură şi se izbesc cu furie de stânci. Generalul Praporgescu este aproape de ele.
Câmpiile Mărăşeştilor sunt pline de mii şi mii de soldaţi în frunte cu Eremia Grigorescu. Dar tăcere.
La Argeş se deschid cripte de morminte. Apare Regele Ferdinand cu privirea ageră şi cu pas fără sunet. Gornistul Blăjan, căzut pe plaiurile Dobrogei, sună onorul.
Se face linişte pe toate câmpiile româneşti. Regele salută ostaşii săi şi ţin sfat, jurând cu mâna dreaptă ridicată, să fie blestemaţi acei care nu vor păstra înfăptuirile lor.
Atunci cerul se deschide şi se înalţă cu toţii acolo, unde nu-i nici durere, nici întristare şi nici suspin.
Iată în parte o mică semnificaţie a însemnătăţii zilei de azi.
8. Vă aduceţi cu toţii aminte de o noapte senină de vară, când de la un capăt la altul al ţării, sunau goarnele şi clopotele chemând la luptă pe voinici. S-a petrecut atunci în sute şi mii de căminuri ceva trist şi înduioşător. Părinţi, fraţi şi copii, îşi luau rămas bun, îmbrăţişând tot ce aveau mai scump şi plecau la datorie. Era o despărţire crudă şi dureroasă. Pentru un părinte care se gândeşte că-şi vede poate pentru ultima dată copiii, ştiind bine că izbânda cerea nenumărate jertfe omeneşti desigur că-i venea greu. Şi s-au dus cu toţii.
De atunci au trecut ani. Şi multă vreme în urmă, câţi copii nevinovaţi n-or fi întrebat pe mama lor: „Mamă, de ce nu mai vine tăticul meu?” Şi câte mame bătrâne n-or fi aşteptat să vadă că printr-o minune, pe feciorul lor drag şi scump, singurul sprijin al bătrâneţilor lor, iarăşi în prag.
Dar n-au mai venit. Au căzut pe plaiuri îndepărtate, murind cu ochii la cer, ca Petrea Neguţ al lui Sadoveanu, numai ca libertatea şi unitatea naţională să se poată înfăptui.
9. Soldatul Petrea Neguţ cădea cu faţa în sus, pe malul Neajlovului, lovit de o schijă de obuz. Ceva parcă se rupsese în el, nu se mai putea clinti. Era sub o salcie desfrunzită, iar bătălia se depărtase. Simţindu-se aproape de alinarea cea din urmă, i se părea că vede pe cer o stea, că pluteşte lin spre scaunul împărăţiei. Văzu atunci înaintea lui o faţă blândă de împărat bătrân, iar în dreapta lui chipul lui Christos. Se uitau amândoi zâmbind. Petrea Neguţ simţi atunci un nod în gât şi i se umplură ochii de lacrimi.
„Tu eşti Petrea al lui Toma Neguţ? Da Doamne, el este îi şopti Mântuitorul. Îl cunosc de când era copil.”
10. Ce ai făcut pe lumea asta? îl întreabă împăratul. Eu am fost un băiat sărac şi am rămas de vreme orfan. Părinţii mei au trecut demult din lumea pământească. Eu am rămas să muncesc cu boii cei porumbi, pe bucăţica noastră de ogor. Aşa am muncit, ani de-a rându-l. Am avut multe necazuri în viaţă, dar am avut şi bucurii în zilele tinereţilor mele. Dar nu mă gândesc părinte, decât că mi-au rămas la Boureni în căsuţa noastră nevasta şi trei copii cu părul bălai. Asta nu-i păcat Petrea, poate ai făcut altele.
11. Părinte eşti atunci, blagoslovit cu bunătate. Pe mine deşi m-au gonit din lume ura şi răutatea omenească, eu tot mă mai întorc din când în când printre cei umiliţi. Odată obosit şi trudit ca și cerşetor am bătut la poarta casei acestui plugar sărac. El m-a primit cu vorbe bune şi m-a poftit la cina lui săracă. Şi în seara aceea, sunau pe pământul acela clopotele, chemând oamenii la război. Şi l-am văzut pe acest Petrea Neguţ, îmbrăţişându-şi soaţa şi copiii şi plecând cu inima dreaptă şi credincioasă la jertfă.
12. Da, Doamne, zise Neguţ. Ne-am dus cu toţii cei de seama mea. Şi am suferit de drumuri lungi, de foame şi sete. Am trecut prin vijelii de foc şi tot ce ura şi ticăloşia omenească a scornit, căci pământul părinţilor noştri fusese cotropit de neamuri străine. Ne-am ridicat, Doamne, pentru Dreptate.
Mi-am adus aminte de ce spunea învăţătorul nostru cel bătrân de la şcoala din marginea satului, de suferinţele trecute ale neamului, de faptele voievozilor şi de sila şi durerea altor fraţi de ai noştri din pământuri tot româneşti. Atunci mi-am pus şi eu viaţa mea pentru dreptate. Şi-am suferit şi ne-am bătut în munţii noştri la hotar. Şi de aici de la apa Moldovei, am ajuns la Neajlov. Aici a fost o mare bătălie în care am căzut şi eu şi mi-a curs sângele în Pământul pentru care luptăm şi pentru Neamul care l-ai aşezat tu în aceste locuri. După aceste cuvinte i s-a părut lui Neguţ că lumina din jurul scaunului împăratului creşte. Mântuitorul s-a plecat şi l-a sărutat pe frunte. Neguţ îşi aduse aminte de cei trei copiii cu părul bălai şi-l podidiră lacrimile. Apoi nu mai văzu, nu mai simţi nimic. Oftă uşurat şi muri cu ochi la cer, sub salcia desfrunzită de pe malul Neajlovului, fără o floare, fără o cruce şi fără prietenia unei lacrimi la căpătâi.
13. Iată cum au murit eroii şi cum au fost primiţi pe lumea cealaltă, de însuşi Dumnezeu şi Mântuitorul Christos, fiindcă au luptat şi au murit pentru dreptate şi pentru apărarea pământului strămoşesc. Ca Petrea Neguţ au murit 800.000 eroi lăsând în urmă soţii iubite, copii scumpi şi părinţi dragi, fiindcă Patria le-a cerut jertfă viaţa şi ei şi-au dat-o în mod neprecupeţit.
De atunci câmpiile româneşti sunt pline de flori, iar fiecare floare e semnul unde a căzut un erou. Sunt mândre şi frumoase ca şi bărbăţia şi tinereţea celor care au căzut luptând.
Şi tot de atunci, cămăşile româneşti poartă atâtea şiruri lungi de cruci negre simbolizând doliul şi durerea pentru cei morţi şi atâtea şiruri lungi de cruci roşii, simbolizând sângele vărsat pentru apărarea pământului strămoşesc.
Dacă însă statul a făcut pentru urmaşii acestora prea puţin, noi, cei care am supravieţuit, în goana nebună a vieţii, după alte idealuri, aproape i-am uitat.
Imperativul categoric al zilei de azi este ca ei să trăiască adânc în inimile noastre asigurând tot odată şi urmaşilor lor o viaţă mai bună. Căci va veni o zi de aspră şi grea judecată, zi pe care o fixează ca o scadenţă tristă Roland Dorgelis, el însuşi fost combatant în „Deşteptarea morţilor”.
14. „Un fost soldat, după ani de zile, are viziunea că morţii deşteptaţi pe câmpiile Flandrei, au ajuns la Porţile Parisului. Mii de braţe îi ridicau, îi purtau în triumf, iar suspinele se pierdeau într-o cascadă de voci vesele. Toţi se înghesuiau. Fiecare îşi căuta pe ai lui. Mutilaţii şchiopătând întindeau mâinile, strigând: „Veniţi să ne ajutaţi, veniţi să ne apăraţi”. Iar văduvele, mamele atât de oropsite, strigau transportate de fericire „Totul are să se schimbe, au revenit”. Toţi înţelegeau că aduceau cu dânşii dreptatea. Dar această dreptate semăna şi înfricoşare.
Ce-aţi făcut voi pentru urmaşii noştri, întrebau camarazii reînviaţi. V-aţi ţinut ori nu jurămintele pe care le-am făcut în tragedia tranşeelor? Ce-aţi schimbat voi cei care v-aţi întors vii?
Toţi înclinau capul, ce-ar fi putut răspunde, fiindcă nu şi-au ţinut cuvântul.
Ce-aţi făcut voi, pentru ca femeia şi pruncii mei să nu moară de foame? Striga un rezervist cu părul negru”.
Ce puteau răspunde?
Iată aspra judecată pe care morţii o făceau celor vii cu casca pe creştet. Acelaşi lucru s-ar întâmpla şi la noi la o asemenea înviere a morţilor. Ei ne-ar condamna urât, fiindcă trebuie s-o mărturisim sincer, n-am făcut nimic ca urmaşii lor să trăiască o viaţă mai bună. Iată dar că avem o datorie sfântă să ne întoarcem privirile către urmaşii eroilor, orfani, văduve şi mutilaţi.
15. Cultul lor în sufletele noastre va fi cu atât mai mare cu cât vom lupta din toate puterile ca să trăiască şi ei o viaţă mai bună.
Iată de ce am venit în numele învăţătorimii gorjene, să arăt prinosul nostru de recunoştinţă pentru frumoasa jertfă cu care Eroii s-au dăruit Patriei.
De altfel, învăţătorimea gorjeană, ea însuşi, şi-a jertfit suflet din sufletul ei pentru izbânda unităţii neamului. Tot odată avem o datorie supremă să sădim sufletele tinerelor generaţii o dragoste adâncă pentru cultul lor.
16. Dormiţi în pace Eroi. Lăsaţi la o parte frământarea gândurilor căminelor voastre şi odihniţi-vă în linişte.
Fie-vă ţărâna uşoară.
Visaţi în tihnă la fericirea neamului românesc. Somn uşor, după cum vă spune şi Panait Cerna:
„Dormiţi de acum în pace umbre Sfinte,
Voi cei mai buni, voi cei mai dragi ai lumii,
Voi ce aţi căzut la pieptul cald al lumii,
Şi n-aţi avut nici cruce pe morminte.”
Neştearsă în sufletele noastre, să fie amintirea acelor care au făcut din trupurile lor Punte Biruinţei Neamului.
29 Mai 1930, Târgu-Jiu
Învăţător Dumitru Pupăză

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here