Antiplatonician încă din titlul cărţii, în „Nu m-au lăsat să conduc lumea”, Nicolae Coande o coteşte spre Ezra Pound, spre a fi, în fine, el însuşi, spre a provoca şi realiza diferenţa/ stilul/ omul.
În viziunea sa, un homo sacer transmodernist deci, insul/ ensul/ (Constantin Barbu: „fiinţa este Ens en-sistens, Ensistenţă, iar Ensistenţa înseamnă existenţă căutând măsura, siguranţa, libertatea, temeiul. Ensistenţa este şi existenţa enigmatică şi rătăcitoare. Dar în „străfundul – fără-fund”, ensistenţa este, în esenţă, Fiinţă”) este excomunicatul, este cel de dincolo de lege şi totuşi înlăuntrul acesteia, este copilul etern – ca la Holderlin şi Novalis, Rimbaud şi Labiş. Citez dintr-o autoprezentare a lui Coande însuşi: „Doar la cinci ani (Ezra Pound: „Aveam cunoaşterea intimă… şi ignoranţa unui copil de cinci ani”) putem fi cu adevărat poeţi, atunci când puterea noastră se uneşte, cum cerea Nietzsche, cu o altă putere şi făptuim cu adevărat totul. Ceea ce facem pe urmă este o transcriere palidă a acelei miresme unice”.
Iar din cartea sa aflăm că poetul e un narcisist, poezia fiind oglinda în care trebuie să se recunoască mereu în fiecare zi, pentru că, nu-i aşa?, în fiecare zi – zis-a Heraclit – eşti tot tu, dar mereu altul. Că Dumnezeu vorbeşte greaca „atât de imperfectă” încât misiunea poetului este aceea ca sisific s-o recorecteze ca un transcriptor corect ce este, mai trăgând cu ochiul şi la Umberto Eco care „în căutarea limbii perfecte” a ajuns la concluzia că „o limbă ar putea fi perfectă… cu condiţia ca, deşi numind în mai multe moduri acelaşi lucru, să o facă întotdeauna într-un mod adecvat… În orice limbă oamenii pot regăsi spiritul, sufletul, parfumul, urmele polilingvismului originar”. „Din odată bogatele grădini ale minţii” îl mai seduc pe poet doar „formă şi subiect”, „iluzia spartană a minţii unui copil”.
În „imperialismul plăcut al celui care a făcut lumea fără copie”, poetul, un supravieţuitor, are copleşitoarea misiune de a o mimesiza în virtutea celor afirmate deja de Aristotel că poezia e imitaţie şi reprezentare. Numai că Nicolae Coande are ambiţia originarului, adică a primei copii ci nu a celei secunde (o metacopie) eventual a unei transcopii a realităţii adevărate, rolul său fiind să corecteze infracţiunea etică (eventual estetică) a poeziei.
Ca orice intelectual, poetul, laureat al A.N.P. „S.L.B.”, respiră şi inspiră valorile lirice consacrate şi crestează răbojul, pe care ideile sale înfloresc din inima obscură a raţiunii vrăjite de parfumul nenumit al marii poezii. Încăpăţânat, Coande procedează la o dezvrăjire programatică.
Ah, dificila-mi îndeletnicire caută matriţa poemului, saturată, totuşi, de intuiţiile poetului care descoperă tot, de îngâmfarea Imaginii care încă acceptă să-l reprezinte, cu mâhnirea cumva că acesta e prizonier într-o lume lipsită de subtilitate, funcţia poeziei fiind să-i decripteze „ascunsul”, „inefabilul”.
Manifestul poetic bazat pe „Tenacitate şi Redundanţă” îl avertizează sec/ abrupt pe Aristotel (cel din „Politica”) că poezia nu e o construcţie ca oricare alta şi că autorii ei sunt non-conformişti (fiind adică altfel) blamaţi („lés maudits”) să răzbune „momentul crimei” întemeietoare a sacrului, asumându-şi conştient vina simulării poeziei. Asta fiindcă, aceasta revendicându-se din violenţa sacrificială (vezi René Girard: Violenţa şi sacrul) Nicolae Coande chiar ar putea să conducă lumea, dacă nişte înţelepţi i-ar propune. Îl cunosc şi ca om şi ca poet, îi cunosc caracterul şi m-am încrezut în programul său estetic-poetic necondiţionat.
Nicolae Coande e un poet total şi de perspectivă. „Politica” sa e poetica însăşi insurgentă şi instaurativă a unei alte lumi.
Ion Popescu-Brădiceni
